Henri Lamel, Leon Saumian și Viktor Platonov erau montorii noștri cei mai buni. Lucrau la o înălțime amețitoare, asamblând piesele aduse. Munca era grea și obositoare, deși cu prilejul proiectării pieselor separate și a instalațiilor de teleghidare, în întregul lor, inginerii se străduiseră să prevadă tot ce era posibil pentru ușurarea montajului.
Munca era îngreunată și de vremea rea. Cădeau neîncetat ploi de toamnă. Se apropia noaptea lungă, iar o dată cu ea și iarna. Frigul se întețea. Peste apa caldă a oceanului începuse să se lase ceața. Solul era desfundat de ploi. Noroiul în care piciorul se înfunda până la gleznă plescăia și clefăia la fiece pas.
Ne întorceam la cupolă istoviți, zvârleam de pe noi scafandrul și ghetele în dulapul-uscător și înghițind în silă câte ceva de ale gurii, cădeam frânți de oboseală și adormeam îndată.
Pe ocean bântuiau furtuni și uraganuri. Odată, o rafală de vânt l-a smuls pe Lamel de pe antena unui dispozitiv de ghidare. A scăpat cu viață numai datorită faptului că era prins de catarg. Căzând, s-a lovit rău de pilonul antenei rănindu-se la mână. Acesta era primul semnal care impunea necesitatea întreruperii temporare a lucrărilor. Suori Darâcean dădu rănitului îngrijirile necesare. Ea era de profesie medic și învățase să piloteze rachetoplanul după ce se căsătorise cu Erilik.
În ziua în care s-a întâmplat accidentul lui Lamel, pe ocean se dezlănțuise o furtună năprasnică. Asemenea furtuni nu văzusem vreodată pe Pământ. Norii plumburii erau brăzdați de imense fulgere colorate. Părea că electricitatea din nori nu-și putea găsi descărcare. Fulgerele erau însoțite de tunete asurzitoare. Valuri gigantice, ca niște monștri dezlănțuiți, zguduiau insula. Ghemotoace de spumă albă, bucăți de alge marine mari, hoituri de pești și de animale marine acopereau tot țărmul. Tot ce era viu se ascunsese de furtună. Plecându-se sub presiunea vântului, plantele se luptau deznădăjduite cu elementele naturii.
Oceanul a spumegat trei zile și trei nopți. Apoi furtuna s-a potolit. Din pricina liniștei neobișnuite la început ne țiuiau urechile.
Am ieșit din nou la muncă.
Piesele rachetei de transport, pe care le acoperisem prevăzători cu o peliculă rezistentă impermeabilă, n-au avut de suferit. Doar ici-colo, bolovanii mari cu care prinsesem de sol pelicula apărătoare, fuseseră urniți din locurile lor. Antenele dispozitivelor de teleghidare montate de noi erau de asemenea întregi, însă de pe unul din ele fuseseră smulse piesele carcasei, slab fixate.
Am pornit cu toții în căutarea lor. Către seară ne-am adunat la rachetoplan fără să fi găsit piesele pierdute.
— Treburile stau prost, spune Elena Nikolaevna, piesele în sine sunt neînsemnate, dar fără ele nu putem continua lucrările de montare.
— N-avem piese de rezervă? întrebă Anifer.
— Nu.
— Atunci va trebui să le facem chiar noi.
— Din ce? Ne trebuie metal.
— O să-l topim. Cu un geolog n-o să ne prăpădim. La vreo optzeci de kilometri spre sud am găsit zăcăminte destul de bogate de magnetită. Ele conțin aproape șaptezeci de procente fier. E bine, ce ziceți?
— Dar cum turnăm fierul?
— N-avem pentru treaba asta nici un fel de utilaj, dar putem să amenajăm ca în antichitate o vatră cu foale. Doar nu ne trebuie cine știe ce cantitate. În câteva zile ne descurcăm noi.
Altă ieșire nu era. Am fost nevoiți să facem, ca acum trei mii de ani, un cuptor primitiv și să extragem minereu de fier și cărbune. Pentru suflat, în loc de foale, am adaptat la vatră un compresor din rachetoplan. Cu o asemenea metodă rudimentară am obținut câteva zeci de kilograme din prețiosul metal.
— Ce contrast! exclamă cu un zâmbet Elena Nikolaevna, privind cum se scurgea în formele de lut șuvoiul de oțel auriu, strălucitor. Vatră primitivă, oamenii pe planeta Venus și microsoarele. Bine ca nu suntem nevoiți să vânăm mamuți cu topoare de piatră!
Piesele cu pricina au ieșit inegale, cu asperități, urâte, totuși foarte bune pentru scopul în care le făcusem. Lucrările de montaj al antenelor pentru dispozitivele de teleghidare și-au reluat din nou cursul normal.
Între timp temperatura scăzuse la plus cinci grade. Razele soarelui, suspendat chiar la orizont, nu prea mai încălzeau insula noastră.
Într-o bună zi, Henri Lamel, privind ceața ce se lăsase pe ocean, plescăi îngrijorat.
— Vreo două zile va trebui să întrerupem lucrul. Mâine sau poimâine va fi întuneric beznă.
Lamel a avut dreptate. Vântul aducea spre noi un val de ceață care se îngroșa cu fiece clipă tot mai mult. Până la urmă a devenit atât de compactă, încât nu ne mai puteam vedea nici măcar mâinile. Nu mai putea fi vorba să ieșim la lucru. În acele zile de inactivitate forțată am ajutat grupul lui Lamel să examineze și să alcătuiască colecții din plantele și animalele mărunte adunate.
Elena Nikolaevna hotărî să ia legătura cu Luna.
— Trebuie să aflăm cum o mai duc cei de acolo.
Auzind de această hotărâre, Viktor Platonov se apucă să se bărbierească.
— Celita probabil că se coafează acum, observă ca în treacăt Lamel.
— Ia te uită la dumnealui! interveni prompt Saumian. Ei bine, am să-l demasc. Ascultați: când am sosit pe Venus, zicea c-o să-și lase barbă, dar îndată ce-a auzit că vin încoace femei, s-a și ras.
A treia zi ceața s-a risipit. Am ieșit din adăpost. Soarele dispăruse după orizont. Venise noaptea de o săptămână și jumătate.
Priveliște mai frumoasă ca atunci nu mi-a fost dat să văd niciodată. Prin spărturile norilor licăreau în toate culorile curcubeului, unde fosforescente feerice. Era o luminiscență a cerului, mai strălucitoare, mai impresionantă decât aurora boreală pe Pământ.
Lamel ne atrage atenția asupra faptului că odată cu apusul soarelui temperatura nu scăzuse brusc: se simțea influența oceanului cald, apropiat.
Plantele reacționau în mod diferit la răcirea treptată a atmosferei. Unele își înfășuraseră frunzele late în jurul tulpinei, luând astfel înfățișarea unor sticle înalte. Altele, care aveau frunze crestate, și le strânseseră ghem părând de departe niște pomi de iarnă împodobiți cu globuri; pe dinafară frunzele erau acoperite cu un strat des de perișori argintii care apărau seva de ger. Frunzele altora se lăsaseră în jos și se înnegriseră. Erau și plante care reacționau la răcire doar prin schimbarea culorii. De altfel toate plantele își schimbaseră culoarea: deveniseră verzui, iar unele chiar albastre.
N-aveam însă timp să admirăm natura. Ne grăbeam să terminăm montarea dispozitivelor de teleghidare până la căderea zăpezii.
— Verificați cu atenție izolația, ne-a amintit de câteva ori Elena Nikolaevna, când am trecut la instalarea cablurilor de înaltă tensiune.
Peste câteva zile au început să se rotească fulgi de zăpadă. Temperatura scăzuse sub zero. Ninsoarea se întețea. Curând, fulgi mari și moi au acoperit Pământul și s-au ridicat tot mai sus, ajungându-ne până la brâu. Plantele scunde fuseseră îngropate sub învelișul gros de zăpadă.
Nămeții ne stinghereau foarte mult în muncă. Din fericire, lucrările se apropiau de sfârșit.
În a douăzecea zi a șederii noastre pe Venus totul era gata pentru lansarea rachetei cu încărcătură atomică specială.
— Peste o jumătate de oră să fiți cu toții la punctul de comandă, ne-a spus Elena Nikolaevna după dejun. Nu cumva să întârziați. Dar avertismentul ei era de prisos. Toți, chiar și biologii, ne-am îndreptat într-acolo fără a mai zăbovi.