— Ești emoționat? m-a întrebat Elena Nikolaevna.
— Parcă dumneata nu ești?
— Și eu sunt. Peste vreo oră toate frământările noastre vor lua sfârșit; atunci vom ști dacă am greșit cu ceva sau nu. Când depui atâtea eforturi într-un anumit scop, nu se poate să nu fi emoționat pentru rezultatul strădaniei tale.
— Ai dreptate. Mi-am dat seama de lucrul acesta. Cred că orice cercetător trece printr-o asemenea stare sufletească. Îmi amintesc că la începutul activității mele științifice mi s-a mai întâmplat așa ceva. Pe atunci scriam o lucrare cu privire la teoria nucleului atomic. Am determinat ecuațiile, am stabilit toate formulele, și le-am prezentat specialiștilor. Ei însă n-au făcut altceva decât să zâmbească în sinea lor: pasămite, teorii sunt multe, dar, în mod inexplicabil, ele nu se potrivesc cu practica. Mă simțeam jignit. Pe atunci eram tânăr, energie aveam berechet, dar răbdare încă nu. Iute din fire, m-am luat la harță cu un profesor de la Academia de Științe. Eu zic una, el alta. I-am spus: „Tot ce determinați dumneavoastră astăzi pe cale experimentală în laborator, se poate obține cu creionul în mână, la masă”. Și-a pironit privirea asupra mea, s-a încruntat și mi-a răspuns calm: „Ei, dacă ești atât de sigur de teoria dumitale încearcă să găsești câteva subordonate cu creionul în vreme ce eu am să le obțin în laborator pe cale experimentală. Schițează pe hârtie ceea ce obții și vino să confruntăm rezultatele”. Mi-a întins patru foi de hârtie milimetrică. „Desenează pe foile astea, au trasată scara — va fi mai ușor de comparat.”
Am luat foile, l-am salutat și am plecat. M-am întors la mine și m-am așezat de îndată la treabă — doream să obțin rezultatul înaintea profesorului. Am verificat din nou toată teoria și am început să calculez. Am împrumutat aritmometrul unui student pe care-l cunoșteam. Pe atunci și alte mașini de calculat erau o raritate. Stau și calculez o zi, două, trei, începuseră să-mi joace cifrele pe dinaintea ochilor. Uneori uitam sensul fizic al fenomenului și, pur și simplu ca un automat, mă tot învârteam până când amețeam în jurul unei scheme elaborate dinainte. Peste o săptămână și jumătate schițasem pe trei foi curbele mele teoretice. Ieșiseră cu totul altfel decât mă așteptasem înainte de calcule. Ei, atunci am început să mă frământ. M-am apucat să calculez ultima curbă, a patra, și în timpul acesta au început să mă obsedeze îndoielile în privința primelor trei. Simțeam că nu mai pot calcula, eram emoționat, începeam să mă încurc în lucruri simple. Când îmi amintesc de sprâncenele încruntate ale profesorului și de privirea lui fixă, mi-e rușine și azi.
Am tăcut. În fața mea se rotea prin întuneric un roi învălmășit de gâze fosforescente. Le-am alungat cu mâna. Mâneca scafandrului a risipit sumedenia de puncte strălucitoare care s-au stins numaidecât.
— Și mai departe? întrebă Elena Nikolaevna.
— Ei, nu m-am mai putut abține. Calculam și iar calculam. Dar, într-o zi l-am sunat la telefon pe profesor. Îl rog: „Măcar spuneți-mi cum arată curbele dumneavoastră experimentale!” El a început să râdă. Zice: „Ei, asta nu! În controversele științifice nu pot avea loc niciun fel de concesiuni. Vino la mine și o să vezi tot. Ia și hârtiuțele pe care ți le-am dat. Am pus jos receptorul. Noaptea am dormit zbuciumat. Prin vis mi se năzăreau niște curbe cu două și trei cocoașe care se târau pe pereți și săreau de pe masă pe scaune, de acolo, la mine în pat, se încolăceau ca șerpii în jurul gâtului meu, să mă gâtuie, și mai multe nu. Dis-de-dimineață eram la profesor. „Ești emoționat?” m-a întrebat. Toată impulsivitatea mea de cocoș pierise ca prin farmec. „Sunt emoționat…” Zice: „Pune în capătul acesta al mesei curbele dumitale teoretice, iar eu am să le pun la celălalt capăt pe cele experimentale. Le luăm pe rând și le confruntăm.” Toți colaboratorii săi au venit să vadă cum se va termina acea dispută neobișnuită.
— Ei, au coincis?
— Au coincis. Toate patru. Au coincis într-o asemenea măsură încât după aceea mi-a verificat personal toate calculele, cifră cu cifră. De atunci am învățat să cred profund în teoria justă.
Punctul nostru de comandă se găsea într-o peșteră din munți la o sută cincizeci kilometri de terenul de start, de pe care trebuia să-și ia zborul racheta. Instalarea încărcăturii atomice în rachetă, verificarea focoaselor, ultimul control al aparatajului nu ne-a luat mai mult de o oră.
Elena Nikolaevna a dat dispoziția de a se lua legătura cu Pământul.
Pământul era atât de departe încât undele radiate de emițătorul nostru au ajuns la el abia peste două minute. A fost o convorbire stranie. Pe Pământ atunci când comunică prin radio oamenii uită ce distanță îi desparte. După întrebare urmează imediat răspunsul. Aici însă noi punem întrebarea și aceasta, purtată pe undele radio, zbura două minute încheiate spre Pământ, străbătând o distanță de patruzeci milioane kilometri. Răspunsul ajungea la noi peste alte două minute. Așa a fost convorbirea noastră — cu pauze de câte patru minute după fiecare întrebare. Părea că omul de pe Pământ, foarte domol înainte de a răspunde, chibzuia și cântărea cu grijă fiecare cuvânt.
— Bine că suntem numai pe Venus, și nu pe Pluton, glumi optimistul Lamel. De acolo întrebările noastre ar ajunge pe Pământ nu în două minute, ci în patru ore. În alte patru ore ar veni răspunsurile — în total am avea deci de așteptat opt ore. În timpul acesta n-ar fi exclus să și uiți ce întrebare ai pus. De exemplu, Viktor al nostru ar întreba-o pe Celita: „Mă iubești?”, și după aceea ar aștepta opt ore tot făcând presupuneri: „Mă iubești, nu mă iubești, mă iubești, nu mă iubești…”
Prin centrul de comunicații cu expedițiile cosmice am luat legătura cu Academia Mondială de Științe, primind de la Djavaru autorizația de a începe experiența. Sute de perechi de ochi urmăreau pe Pământ ecranele televizoarelor.
Stratul dens de nori avea să îngreuneze observațiile asupra microsoarelui. Prevăzând acest lucru, luasem cu noi de pe Pământ un aerostat la care era amenajat un teleemițător special. L-am lansat înainte de începerea experienței. Pe ecranele noastre a apărut imaginea cerului înstelat. Al doilea teleemițător era instalat pe Venus în apropierea rachetei purtătoare.
Experiența a început.
— Conectați dispozitivele electrostatice! a comandat Elena Nikolaevna.
Din fundul peșterii s-a auzit.
— Am înțeles! și peste o clipă: Gata!
— Lansez racheta! Și Elena Nikolaevna a apăsat pe un buton roșu de pe tabloul de comandă.
Pe ecranul televizorului am văzut mica rachetă țâșnind de pe rampă și luând înălțime împreună cu năprasnica ei încărcătură. A dispărut repede în nori. Am schimbat recepția televizoarelor noastre pe canalul emițătorului de pe aerostat. Curând am văzut din nou racheta. Ieșise din nori și continua să se înalțe repede. Jetul de gaze incandescent lăsa o dâră în urmă ce se profila luminoasă pe fondul cerului negru, înstelat. Racheta se apropia de înălțimea stabilită.
Ni se tăiase răsuflarea.
— Unu, doi, trei, patru… număra cu glas tare Elena Nikolaevna.
Deodată, o volbură roșie fâlfâi pe ecran în punctul în care cu o clipă mai înainte fusese racheta. Explozia! Îndată, de jur-împrejur, se răspândi o lumină care ni se păru deosebit de vie după întunericul ce domnise până atunci. Norul uriaș de gaze incandescente nu se împrăștia, aruncând limbi de foc în bezna universului. În nor se zbuciumau niște pete negre, cărora le lua locul îndată o lumină strălucitoare. Norul fierbea și clocotea, ca oțelul topit în cuptoarele Martin.