— Pulsează sau nu? întrebă îngrijorată Elena Nikolaevna.
— Deocamdată nu se observă, răspunse Gin Fan-și.
M-am uitat cu coada ochiului la ecranul pe care se vedea, neclintită, fața lui Djavaru. El încă nu știa că microsoarele exista: undele radio nu ajunseră încă la Pământ cu această veste.
Microsoarele se dilatase la limită și trepida încordat, fără să-și schimbe dimensiunile. Acesta era momentul critic. În interiorul microsoarelui se înfruntau două forțe: una distructivă, cealaltă de frânare și deocamdată niciuna nu putea să domine.
Globul de foc tremura ca scuturat de friguri. Deodată din măruntaiele lui, țâșni o protuberanță, o limbă mare de foc, dispărând îndată în întuneric. Microsoarele zvâcni într-o parte, dar dispozitivele noastre electrostatice îl întoarseră la locul lui. Degajând încă o limbă de foc, globul începu încet să-și reducă dimensiunile.
— Mi se pare că a început să pulseze! exclamă bucuroasă Elena Nikolaevna.
Globul se comprima. Curând el se micșoră cât o minge și deodată începu din nou să crească. Inimile noastre se opriră din nou. Aveam impresia că globul creștea atât de repede, încât probabil că avea să plesnească. Deodată însă începu din nou să se comprime. Frecvența pulsațiilor sporea, așa încât era din ce în ce mai greu să le distingi cu ochiul liber. După o vreme ele se contopiră, așa cum se contopește sclipirea spițelor de la roțile bicicletei, atunci când acestea se învârtesc repede. Acum microsoarele nu mai pâlpâia, luminând egal, uniform, ca globurile lămpilor de pe stradă.
— E stabil! Microsoarele e stabil! Ura! exclamă cea dintâi Elena Nikolaevna.
Am strigat și noi „ura” entuziasmați și am început să ne îmbrățișăm, repetând la nesfârșit: „E stabil! E stabil! Ura!“
Era o victorie, o adevărată, o mare victorie științifică. Nu, pentru nimic în lume n-aș fi renunțat la greaua mea profesie! Ce mare a fost fericirea noastră, când cerul rece și negru al planetei Venus a fost luminat de micul nostru soare artificial! Ne lumina liniștit din slăvi, vibrând abia perceptibil, parcă ar fi tremurat de frig. Nici nu-ți venea să crezi că-l aprinseseră mâini omenești, mâinile noastre! În clipa aceea am simțit o bucurie imensă la gândul că munca noastră era necesară omenirii.
Urmăream cu mare satisfacție pe ecranul televizorului fața lui Djavaru. Ea reflecta, probabil, aceleași simțăminte ca și fețele noastre, numai că după o întârziere de patru minute.
Patru minute! Ce puțin timp dar cât de mult poate să se schimbe în acest timp fața omului, câte nuanțe ale simțămintelor poate oglindi! Pe fața lui Djavaru puteam să determinăm fără greș ce anume vedea el în clipa aceea. Iată, fața lui devenise încordată; acesta era momentul când globul vibra din pricina efortului; iată, ochii i se măriseră, pe fața lui se oglindea descumpănirea, atunci când limba de foc țâșnise din glob. În sfârșit, s-a liniștit, apoi pe ea a apărut un zâmbet și deodată ani auzit exclamația entuziastă:
— Vă felicit, dragii mei! Microsoarele e stabil!
Noi știam lucrul acesta de patru minute, dar felicitarea lui ne-a bucurat mult.
Toți voiam să ieșim din peșteră și să vedem în sfârșit microsoarele cu ochii noștri.
— Aveți răbdare — spuse deodată severă Elena Nikolaevna — experiența încă nu s-a sfârșit. Ce radioactivitate e pe suprafața planetei Venus? îl întrebă ea pe Viktor Platonov, care urmărea dozimetrul.
— Normală — răspunse îndată acesta — puțin, foarte puțin, au crescut radiațiile gama. Putem ieși.
— Să nu ne grăbim, obiectă Elena Nikolaevna. Trebuie să verificăm maniabilitatea microsoarelui cu ajutorul dispozitivelor electrostatice.
Ea făcu câteva manevre ușoare cu o mică manetă, prin intermediul căreia se modifica puternicul câmp electrostatic al dispozitivelor noastre și globul de foc al microsoarelui începu să se deplaseze pe cer. Încă o mișcare cu maneta și microsoarele începu să se apropie de Venus.
— Fluxul radiant crește brusc, comunică îndată Gin Fan-și care urmărea radiația. Acum luminozitatea de pe planeta Venus este de două ori mai mare decât la ecuatorul Pământului, la amiază.
— Bine. Ajunge. Elena Nikolaevna conectă dirijarea automată a microsoarelui. Putem ieși.
Deasupra capetelor noastre, chiar la zenit, lumina prin nori un globuleț alb. Insula pe care ne aflam, încă nu de mult învăluită în întunericul nopții, era acum scăldată într-o lumină orbitoare.
Microsoarele își începuse activitatea. Zăpada depusă pe stânci ca niște căciuli afânate, se topea văzând cu ochii, ca zahărul în paharul cu ceai fierbinte. Iată, apa strânsă în scobitura unui bolovan s-a evaporat în câteva clipe sub razele arzătoare ale noului soare.
Microsoarele tulbura câmpul electromagnetic al planetei Venus. Pe părțile metalice ale costumelor noastre de scafandru începură să joace mici scântei albăstrii — descărcări electrice.
— Parc-ar fi o furtună electromagnetică, spuse Gin Fan-și. Priviți părul Elenei Nikolaevna!
Prin casca transparentă a scafandrului Elenei Nikolaevna se vedea cum părul ei castaniu se înfoia ca o căciulă și se ridica în sus, în direcția microsoarelui. Elena Nikolaevna își trecu instinctiv mâna peste cap, dar, dând de casca scafandrului, izbucni în râs.
— Nu vreau câtuși de puțin să mă transform într-o baterie de înaltă tensiune, iar ca să mă tratez cu electricitate e încă prea devreme pentru mine! Hai să continuăm experiența în peșteră.
Intrând în peșteră puse mâna pe maneta de comandă și începu s-o întoarcă, apropiind microsoarele de Venus. La patruzeci de milioane kilometri, pe îndepărtatul Pământ, oamenii urmăreau cu răsuflarea tăiată globul de foc care se apropia cu viteza unui obuz de suprafața planetei Venus. Când coborî la o anumită înălțime din el țâșni un fulger orbitor. Dispozitivele de teleghidare funcționau ireproșabil. Cu cât cobora, cu atât mai des țâșneau din el fulgere imense și loveau solul trăsnind. Imaginea de pe ecranul nostru era deformată de perturbații. Fulgere albastre săgetau fără încetare.
— Nu ajunge, Elena Nikolaevna? încercă s-o oprească precautul Gin Fan-și.
În Elena Nikolaevna parcă se trezise însă o diavoliță.
Șaizeci, cincizeci, patruzeci și cinci de kilometri rămăseseră până la suprafața planetei Venus, dar Elena Nikolaevna continua să întoarcă maneta. Pe cer, printre nori, se căscase o spărtură uriașă; norii se evaporaseră din pricina căldurii produse de microsoare. Fulgerele albastre se prăvăleau acum într-un șuvoi neîntrerupt. Din pricina perturbațiilor legătura cu Pământul se întrerupse.
— Destul! Ajunge! strigă Gin Fan-și, înșfăcând maneta cu ambele mâini și încercând s-o întoarcă în direcția opusă. Dispozitivele de teleghidare ar putea să nu reziste!
În clipa aceea, din microsoare se desprinse nu un fulger, ci o uriașă jerbă de foc care, căzând pe suprafața planetei Venus, continuă sa ardă și să se învolbureze în spațiu, ca un gigantic arc electric între doi electrozi.
Gin Fan-și trase maneta de comandă spre sine și microsoarele începu încet, încet, parcă fără voie, să se îndepărteze tot mai mult. Când ajunse la trei sute de kilometri, Gin Fan-și dădu drumul manetei și conectă dirijarea automată.
— Elena Nikolaevna, puteați să provocați o catastrofă! spuse el înciudat.
Oricât de mare era stima noastră pentru Elena Nikolaevna, toți eram în clipa aceea de partea lui. Ea a înțeles acest lucru, dar fără să-și piardă cumpătul, a răspuns: