Groapa se mărea repede. M-am pomenit într-o hrubă mică unde mi-a scăpat îndată un strigăt de uimire.
În adâncul hrubei lucea, jucând în toate culorile curcubeului, o piatră mare, cu un aspect neobișnuit. Ape tremurătoare, azurii, verzi, roșii alergau de la un capăt la celălalt al ei. Nuanțele limpezi ale licăririlor multicolore, jocul lent al luminilor puteau fi asemuite doar cu aurora boreală.
M-am apucat să cercetez piatra cu atenție. Era de mărimea unui pepene mare având o formă lunguiață. Suprafața ei era netedă și lucioasă, de parcă ar fi fost șlefuită. Uimit, încântat de această priveliște nemaivăzută am admirat-o câteva clipe fără să-mi iau ochii de la ea. Ipoteza mea se confirmase. Posedam doi meteoriți. Am scos piatra cea mică din sac. Ciudat, acum nu mai strălucea…
Mirat, am apropiat-o de piatra cea mare care sclipea în toate culorile curcubeului. În clipa în care s-au atins, și pe piatra cea mică au început să joace licăriri înguste multicolore. Jucau atât de repede, încât îmi luau ochii. Îndată ce am îndepărtat-o piatra cea mică n-a mai strălucit. Când am apropiat-o, aceasta a început să strălucească din nou.
Așa stăteau deci lucrurile! Fenomenul acesta e binecunoscut: pentru ca schijele unui bolid să strălucească e necesar ca masa lor să depășească o anumită fază critică, în genul reacției în lanț dintr-o bucată de uraniu.
Când în sfârșit mi-a trecut emoția stârnită de prețioasa descoperire, m-am simțit nespus de obosit. Nu mai eram obișnuit să merg atât de mult pe jos. Picioarele mă dureau, sângele îmi zvâcnea în tâmple, pleoapele mi se închideau. În mica hrubă era cald și plăcut, razele strălucitoare de lumină alergau una după alta pe bolta de deasupra capului. Mi-am zis că trebuia să mă odihnesc măcar puțin, altfel n-aveam să pot face drumul înapoi până la pâlnie. M-a cuprins o toropeală dulce.
Ațipind, mă gândeam că Ilia Petrovici era îngrijorat din pricina mea, că trebuia să pornesc înapoi. Totuși n-am putut să-mi înving oboseala și am adormit adânc.
CAPITOLUL I. TAINA METEORITULUI
A fost un somn fără vise. Când am deschis ochii am zărit deasupra mea un tavan alb, neted. Cineva a spus încet în spatele meu:
— Mi se pare că s-a trezit…
Am privit peste umăr. Doi medici în halate, cu tichii albe îmi urmăreau cu atenție fiece mișcare.
Încă buimac de somn n-am putut să pricep ce s-a întâmplat. Tot trupul mă durea chinuitor, de parcă aș fi fost crunt bătut. Mâna dreaptă, amorțită, nu se mișca. M-am lăsat din nou pe pernă.
Unul din medici, oacheș ca un țigan, se aplecă spre mine și mă întrebă încet:
— Cum vă simțiți, Alexandr Alexandrovici?
— Binișor. Unde mă aflu?
— În sanatoriul din Verhoiansk. Nu vă neliniștiți, peste două-trei zile veți fi restabilit pe deplin…
— Ce-i cu mine?
Medicul ezita, căutându-și în mod vădit cu grijă cuvintele.
— Nimic grav. Acum nu mai există niciun pericol. N-aveți voie să vorbiți mult.
Al doilea medic ieși pe neobservate din cameră și se întoarse curând cu o farfurie de supă aburindă, pe o tavă. Abia în clipa aceea am simțit cât de flămând eram și-am mâncat supa cu lăcomie.
Următoarele două zile am fost într-o stare semiconștientă. De fiecare dată când mă dezmeticeam, dădeam cu ochii de medicii care făceau de gardă la patul meu. Abia a treia zi mi-am venit în fire pe deplin.
— Ați comunicat expediției lui Bradov ce mi s-a întâmplat? l-am întrebat pe medicul cel oacheș.
— Nu. N-am avut posibilitatea.
— Ciudat… Totuși, ce s-a întâmplat cu mine?
Medicul mi-a aplicat pe încheietura mâinii stângi o plăcuță de cauciuc, care era în legătură, prin niște fire, cu un aparat necunoscut mie, și, privind acul aparatului, răspunse:
— Ați dormit foarte mult în hrubă lângă meteorit.
— Într-adevăr simt că mă doare tot trupul. Cât am dormit?
Fără să-și ia privirea de la acul aparatului, medicul repetă:
— Mult, foarte mult.
— Ei, cât? O zi? O săptămână?
Medicul clătină din cap.
— Doar n-oi fi dormit mai mult?
— Da, mult mai mult. Nici nu știu măcar dacă mă veți crede când am să vă spun în ce an suntem.
M-a cuprins deodată o emoție neobișnuită. Acul aparatului începu să se zbată dintr-o parte într-alta.
— Liniștiți-vă, vă rog, liniștiți-vă — spuse medicul. Ați dormit câteva decenii.
— Ce? Decenii?! Nu se poate! Atunci în ce an suntem?
— 2107.
— Prostii! Știți când am adormit?
— Știu. Ați avut la dumneavoastră buletinul de identitate și hârtii care certificau că ați participat la expediția lui Bradov. Dar nu fiți îngrijorat. O să vă facem un examen general și o să vă punem pe picioare.
De asta îmi ardea mie! După ce dormisem un secol și jumătate! După ce-mi pierdusem toate rudele și pe cei apropiați, rămânând singur într-o lume străină, necunoscută!
— Ascultați, am spus, simțindu-mă sugrumat de un spasm, nu cumva în timp ce am dormit s-a schimbat numerotarea anilor?
— Nu, numerotarea anilor a rămas aceeași. Dar liniștiți-vă, totul o să fie bine, repetă medicul.
Îmi vuia capul. Ba mă gândeam la familia mea, ba îmi aminteam de luminiscența multicoloră a pietrei din hrubă, ba mă surprindeam presupunând că voi afla multe lucruri interesante, noi, ba începea să mi se pară că dorm și visez în continuare.
— Acum ați face foarte bine dacă ați mai dormi puțin, spuse cu hotărâre medicul.
Scoase din buzunarul halatului o fiolă cu un lichid închis la culoare și, rupându-i vârful de sticlă, o puse pe noptiera de lângă patul meu.
Din fiolă ieșea un gaz fumuriu. Am simțit un miros necunoscut și o clipă după aceea am ațipit.
— Ei, acum vă simțiți mult mai bine, nu-i așa? spuse medicul când m-am trezit. Și vestea mea nu vi se mai pare atât de îngrozitoare, nu?
Într-adevăr mi-era mai bine și nu mai simțeam neliniștea dinainte.
Medicul îmi explică:
— Acesta e efectul gazului. El înăbușă orice durere sufletească. Acum putem să stăm de vorbă. Trebuie să vă povestesc multe lucruri.
— Stați, doctore. N-ați vrea să-mi arătați ceva care să confirme cuvintele dumneavoastră? Iertați-mă, dar nici acum nu pot să cred că toate acestea sunt adevărate.
— Vă înțeleg perfect și am luat cu mine ziarul în care se relatează că v-ați trezit.
Am luat ziarul și m-am uitat la dată: într-adevăr, menționa anul 2107. Jos, în coloana din stânga era încadrată cu creionul roșu o notiță semnată „Kinolu”.
— Dumneavoastră vă numiți Kinolu?
— Da.
— Cât de ciudate sunt toate acestea! Știți, doctore, că am găsit o schijă de meteorit?
— Da, știu. Tocmai cu asta o să începem. Bolizii care au căzut aici acum o sută cincizeci de ani erau compuși dintr-o substanță care se caracterizează printr-o radiație deosebită, narcotică. Piatra pe care ați găsit-o în hrubă v-a adormit. Spre norocul dumneavoastră această radiație nu dăunează sănătății. Dimpotrivă ea exercită o acțiune curativă asupra organismului. Provoacă un somn specific și înlătură bolile la a căror contractare și evoluție joacă un rol deosebit supraexcitarea sistemului nervos central.
— Am dormit o sută cincizeci de ani fără să mă hrănesc cu nimic?
La prima vedere acest lucru pare într-adevăr ciudat, dar amintiți-vă că și în timpul somnului obișnuit funcțiunile organismului omenesc se reduc ca intensitate foarte mult, intensitatea proceselor fiziologice ca; metabolismul, contracțiile inimii ș.a.m.d. reducându-se. În timpul somnului specific provocat de radiația meteoriților, funcțiunile organismului scad și mai mult. Infinit mai mult. În toate organele interne se produce o puternică frânare a activității. Organismul parcă încremenește, radiația acționând favorabil asupra corpului omenesc, asupra sistemului său nervos. Funcțiunile fiziologice sunt susținute doar de rezervele acumulate în timpul cât omul a fost treaz. În sanatoriul nostru mulți bolnavi sunt tratați cu asemenea radiații.