Lamel le dădu voie lui Saumian și lui Anifer să rămână în observație lângă adăpostul diplodocilor, iar noi, ceilalți, am început să facem pregătirile de plecare.
Nu era o treabă ușoară. În rachetă nu aveam prea mult loc. Trebuia să așezăm cât mai economic materialele adunate, colecțiile, mostrele, să aruncăm dublurile. În afară de asta trebuia să luăm o rezervă suficientă de apă, purificând-o în prealabil de bioxidul de carbon și de celelalte elemente toxice — aveam de zburat nu o zi sau două, ci mai bine de o lună.
În primul rând ne-am ocupat de racheta biologilor, rânduind lucrurile în cabină. Lamel descoperi pe neașteptate sub patul lui Gapek un sac din peliculă transparentă, umflat ca un balon. În sac se găseau două cuști, și în fiecare din ele câte un pui de reptilă zburătoare. El îl chemă pe Gapek și-i arătă în tăcere cuștile. Acesta zâmbi, fără a încerca să se dezvinovățească.
— Henri, îi spuse el confidențial, hai să-i ducem pe Pământ. Nimeni n-a adus încă așa ceva până acum. Nu ocupă loc mult. La urma urmei sunt gata să-i țin pe patul meu.
— Nostim mai ești! Păi despre asta e vorba? Ce o să respire ei în rachetoplan? Aerul din cabină are compoziția de pe Pământ. Surplusul de oxigen le va arde plămânii.
— M-am gândit la acest lucru și am umflat sacul cu bioxid de carbon.
— Și crezi că are să le ajungă multă vreme? O zi, două, și după aceea trebuie să-l schimbi. O să ai numai bătaie de cap cu ei!
— Atunci ce-i de făcut, Henri? se plânse Gapek. Ce ar fi ca noi să stăm în scafandru, iar rachetoplanul să-l umplem cu aer de aici?
Propunea lucrul acesta atât de simplu de parcă ar fi fost vorba să îmbrace un simplu costum de plimbare.
Henri se aprinse.
— Ai înnebunit! Să porți pe tine scafandrul mai mult de o lună?
— Ei, și!? obiectă cu însuflețire Gapek. De dragul științei faci și sacrificiul acesta.
— Nu, nu se poate!
— Dar dacă-i așezăm în cabina etanșă numărul trei? O umplem cu bioxid de carbon, scoatem de acolo lucrurile de prisos și gata. Am lua cu noi câteva baloane de rezervă cu aer de pe Venus.
— Pentru asta ar trebui să ne restrângem foarte mult.
— Ei și?
Gapek îl privea pe Lamel atât de rugător încât acesta începu să șovăie. Rachetoplanul era împărțit în interior prin intermediul unor pereți etanși în cabine separate pentru eventualitatea ciocnirii cu meteoriți. Două din cabine erau pline cu diferite încărcături auxiliare. Dacă acestea ar fi fost mutate în cabina „de locuit” aici s-ar fi făcut strâmtoare și înghesuială, dar în cabina golită ar fi rămas într-adevăr loc pentru animale.
— Dar Leon și Stanislav? Dacă n-au să fie de acord? întrebă Henri, concesiv.
— Ei să nu fie de acord? Ce, nu-i cunoști?
— Bine, ia-ți reptilele. Numai ascunde-le undeva, dacă le văd Leon și Stanislav au să găsească și ei ce să ducă pe Pământ.
O idee interesantă găsește repede adepți. A doua zi însuși Lamel a plecat în zbor cu ornitopterul spre lacul cel mai apropiat de unde s-a întors curând cu un borcan mare în mâini. În el se încolăcea o jivină respingătoare, semănând cu un șarpe — un mezozaur. Fără a da atenție zâmbetului nostru ironic, puse borcanul într-un colț ferit al portbagajului rachetei și-l ascunse acolo cu alte lucruri.
Nici noi nu rămăsesem mai prejos. Erilik a adus trei gândaci viu colorați, mari cât o farfurie. Nici eu nu m-am putut stăpâni, adăugând la colecția vie câteva moluște cu cochilii frumoase. Popularea rachetelor cu viețuitoare de pe Venus se făcea într-un ritm viu.
— Nu, așa nu mai merge, protestă în cele din urmă Lamel. În felul acesta curând n-o să mai avem unde să ne mișcăm.
— Haideți să umplem cabinele de bagaje cu aer de aici, propuse Erilik.
— S-ar putea, l-am susținut șovăielnic.
— Dar dumneata, Suori? N-ai nimic împotrivă? întrebă Gin Fan-și.
— De ce? Sunt de acord.
— Dar dumneata, Elena Nikolaevna?
— Mi-e egal.
Așa s-a deschis „Filiala grădinii zoologice”, cum am botezat în glumă racheta noastră. Vânătoarea de animale a reînceput.
Numai Elena Nikolaevna nu lua parte la grijile noastre însuflețite. Zguduită de moartea lui Viktor ea căzuse din nou bolnavă.
Mai rămăseseră două zile până la data fixată pentru plecarea noastră spre Pământ. Anifer și Saumian încă nu se întorseseră de la diplodoci. Lamel luă legătura cu ei prin radio și-i somă să se întoarcă.
l-am zărit încă de departe. Zburau unul lângă altul cu aceeași viteză, iar între ornitopterele lor, legată cu niște frânghii, se legăna o greutate mare! Când au coborât am constatat că ne întrecuseră pe toți; aduseseră un ou mare și pestriț de diplodoc.
— Vi s-a făcut poftă de omletă? îi întrebă în zeflemea Lamel.
— Fă-ne ce vrei, dar îl ducem pe Pământ, declarară cu hotărâre prietenii.
— Dar unde vreți să-l puneți? Puteți să vă uitați, racheta noastră e ticsită până la refuz.
— Dar la fizicieni? Pare-se că ei au destul loc liber.
Fără să se sinchisească câtuși de puțin de protestele noastre, dezlegară liniștiți sforile și începură să chibzuiască cum să instaleze oul în racheta noastră. Ne-am dat seama că era zadarnic să ne mai opunem — atât de hotărâți păreau cei doi prieteni — și ne-am dat bătuți.
Am hotărât să lăsăm pe Venus tot ce nu era de o importanță vitală pentru drum. Echipajele ambelor rachete erau de acord să suporte orice dificultăți și înghesuială, numai să ducă pe Pământ băștinașii vii de pe Venus. În ultimele două zile înainte de plecare se petrecu un lucru bizar. Din rachete se scoteau lăzi cu dispozitive, stațiile de televiziune, o parte din medicamente, ornitoptere, suluri de peliculă și chimicale neconsumate, rezerve de hârtie, îmbrăcăminte, aparate de filmat, într-un cuvânt, „tot ce era de prisos”.
— Hai să cărăm totul în peștera în care a fost postul nostru de comandă — propuse Gin Fan-și — o să-i prindă bine expediției următoare.
În sfârșit, se transmise pe Pământ că porneam înapoi. Aveam de străbătut un drum lung. Eram îngrijorați: în timpul șocului violent produs de decolare animalele puteau să moară.
Au fost luate toate măsurile de precauție. Animalele au fost suspendate în cuști cu ajutorul unor extensoare de cauciuc; tot cu asemenea extensoare au fost suspendate și cuștile. În ladă, sub oul de diplodoc, se făcu un adevărat cuib din cârpe moi și din cauciuc; borcanele cu pești, umplute cu apa proaspătă, în care se puseseră alge, astupate cu grijă, fuseseră suspendate și ele cu extensoare; cabinele de bagaje ale rachetelor le umplusem cu bioxid de carbon.
Sosiseră ultimele clipe înainte de decolare. Toți își ocupaseră locurile. Becul verde de control de pe tabloul central de comandă semnaliza că ambele rachete erau gata de decolare.
Darâcean trecu pentru ultima oară de-a lungul cabinei, cercetă totul cu ochi grijuliu, se întoarse la postul de comandă și apăsă pe buton.
Rachetoplanul țâșni în sus, o clipă păru că încremenește în văzduh și, străpungând un strat gros de nori, pătrunse adânc în spațiul cosmic.