— Hai să intrăm în rachetoplan, l-am chemat în cele din urmă pe Gin Fan-și.
— Așteptați, Alexandr Alexandrovici. Încă puțin. Cine știe dacă o să mai avem vreodată un asemenea prilej de a privi Universul… Pământul, oamenii, toate sunt atât de îndepărtate…
— Din pricina acestei priveliști feerice văd că te apucă nostalgia. Hai în rachetoplan.
Ne-am continuat zborul câteva săptămâni, fără niciun fel de peripeții. Drumul înapoi spre Pământ ni s-a părut mult mai lung decât la ducere, deși la drept vorbind era chiar ceva mai scurt, deoarece poziția relativă a ambelor planete era acum mult mai favorabilă pentru călători. Mai aveam o săptămână de zbor până la Pământ. Darâcean susținea morțiș că simte deja atracția terestră. Săptămâna se scurgea încet ca ultima jumătate de oră în tren. Tot timpul unul sau altul dintre noi se apropia de luminatorul rachetoplanului privind îndelung Pământul.
Ni se părea că pe întreaga boltă cerească nu exista ceva mai minunat și mai drag decât acea admirabilă stea — Pământul — cu satelitul lui, Luna.
Dar iată că, cu câteva zile înainte de a sosi pe Pământ, în cabina rachetoplanului s-a auzit mai întâi un zgomot nedeslușit, apoi câteva bubuituri puternice. Toți am tresărit întorcând privirile spre tabloul de comandă. Becul verde lumina liniștit, ceea ce însemna că întreaga aparatură era în perfectă stare.
— Ce-i asta? Din nou meteoriții?
Am tras cu urechea, ținându-ne respirația.
— Ni s-a părut oare? întrebă Gin Fan-și.
Drept răspuns la întrebarea lui, s-au auzit din nou câteva lovituri și o trosnitură puternică, de parcă cineva încerca să spargă peretele despărțitor.
— E în compartimentul de bagaje! exclamă Elena Nikolaevna.
Ne-am repezit într-acolo. Bubuiturile și trosniturile se auzeau din dulapul așezat într-un colț îndepărtat al compartimentului. Am scos din el tot, în afară de lada cu oul de diplodoc.
— O scoatem și pe ea?
— Desigur!
În condiții de imponderabilitate, specifice zborului în cosmos, minunile sunt posibile. Am scos singur, cu ușurință, lada pe care abia o ridicasem patru oameni pe Venus. Deodată lada a început să se clatine în mâinile mele.
— Țineți, c-o scap!
Toți au prins lada, au pus-o cu grijă jos, și au deschis repede un zăvor, apoi pe celălalt. În aceeași clipă capacul a fost ridicat și înăuntru a apărut capul unui diplodoc nou născut. Am rămas înlemniți.
Diplodocul ne privea încrezător cu ochii lui mici. Deodată, deschise gura și începu să ragă jalnic.
Răgetul lui ne aduse în fire.
— Dar cum a fost clocit oul? întrebă nedumerită Suori. Doar, lada a stat la o temperatură de maximum douăsprezece grade Celsius. N-a putut să germineze la o temperatură atât de scăzută!
— Hai să-l scoatem din ladă.
Apucând cu mâna coaja groasă a oului, am scos diplodocul împreună cu găoacea lui și l-am pus jos. Diplodocul ieși încet din găoace cu labele dinainte și se întinse. Probabil că așa ieșeau din găoace toți diplodocii nou născuți. Dar el se mișca într-o navă cu gravitație redusă sau, în anumite perioade, chiar lipsită de gravitație. În asemenea condiții chiar și o mișcare atât de ușoară era suficientă ca să se înalțe în aer.
— Țineți-l! strigă Gin Fan-și, filmând scena.
I-am venit noului născut în ajutor. Am spart coaja oului și i-am vârât picioarele în niște inelușe metalice, care, atrase de electromagnet, îi mențineau echilibrul. Diplodocul, umed, avea o înfățișare care nu se potrivea deloc cu dimensiunile lui destul de mari.
Când am comunicat celei de a doua rachete că ieșise din ou un diplodoc în carne și oase, Lamel mai să plesnească de invidie.
— Știam eu că în racheta voastră zborul va fi mai interesant! La voi a ieșit din ou diplodocul, v-a străpuns și un meteorit, pe când la noi nu s-a întâmplat nimic, absolut nimic!
Ajutorul lui, ca zoolog cu experiență, ne-ar fi fost foarte necesar atunci. Neputând să-l transbordăm în racheta noastră mult încercată, l-am rugat să ne sfătuiască cum să procedăm cu diplodocul.
— În primul rând trebuie să-l uscați, a declarat Lamel atât de doct, de parcă până în ziua aceea se ocupase numai cu uscarea diplodocilor ieșiți din găoace.
Am dus diplodocul într-un colț în care intra prin luminator un mănunchi bogat de raze solare. Lamel a poruncit să se aștearnă sub diplodoc un pled și să se pună pe geamul luminatorului o pânză albă, pentru ca razele solare să nu-i vatăme ochii. În ciuda tuturor grijilor noastre, diplodocul răgea însă mereu.
— Ce-o fi vrând? l-am întrebat pe Lamel, ca pe o autoritate în privința diplodocilor nou născuți.
Lamel a căzut pe gânduri. Îi priveam în tăcere, cu respect, pe ecranul televizorului, chipul îngândurat. Astfel arată comandanții de oști atunci când hotărăsc soarta bătăliilor.
— Vrea apă! se pronunță el cu competență. Dați-i apă.
Elena Nilcolaevna aduse pulverizatorul; în cosmos, în condiții de imponderabilitate, apa nu curgea din sticlă, trebuind trasă de acolo cu para de cauciuc. Îndată ce simți apa, diplodocul începu într-adevăr să bea cu lăcomie. Bău, una după alta, câteva sticle, apoi se culcă liniștit pe pledul așternut, încălzindu-se în razele soarelui.
În timp ce noi trebăluiam pe lângă diplodoc, Suori examina cu atenție lada în care fusese ambalat oul. Chipul ei era îngândurat și sprâncenele încruntate. Se străduia să rezolve o problemă complicată: cum fusese clocit oul?
— Am înțeles! exclamă ea în cele din urmă.
— Ce anume?
— E simplu! În ladă am amenajat un frigider cu semiconductori, pentru a menține temperatura în jurul a douăsprezece grade Celsius. Așa-i?
— Întocmai.
— Ei, aflați că din greșeală am conectat frigiderul invers — am încurcat capetele firelor și în loc de răcitor a ieșit un rechaud — cu semiconductori…
— Cu alte cuvinte… completă Erilik.
— Cu alte cuvinte, conchise Suori, lada s-a transformat într-un incubator.
— Așa sau altfel, primul diplodoc domestic a venit pe lume și trebuie să i se dea un nume, spuse Gin Fan-și.
Ideea plăcu tuturor și propunerile începură să se reverse ca din cornul abundenței.
— Cosmos!
— Pilot!
— Astronaut!
— Turist!
— Asteroid!
După dezbateri de scurtă durată s-a hotărât ca diplodocul să fie numit „Astronaut”.
…Rachetoplanul zbura vertiginos spre Pământ. Erau ultimele ore de zbor. Ne îndreptam spre Australia. Scumpa noastră planetă se vedea toată ca în palmă prin iluminator.
Astronaut ne mâncase toate proviziile și ne băuse toată apa. De două zile nu mai aveam hrană și apă.
În vederea aterizării, Gin Fan-și înfășură diplodocul în pledurile noastre și-l atârnă în extensoarele trainice de cauciuc din mijlocul compartimentului de bagaje. Astronaut răgea și se zbătea.
O oră după aceea am aterizat.
CAPITOLUL XII. PE MAREA CORALILOR
Coasta răsăriteană a Australiei este despărțită de marea caldă a Coralilor printr-un lanț lung de atoli. Această barieră naturală, creată de-a lungul veacurilor de micile ființe vii, ia asuprăși primele asalturi amenințătoare ale fluxului.
Acolo, ziua e arșiță, soarele dogorăște fără milă. Aerul e umed și înăbușitor, rafalele abia simțite ale vântului ne aduc cine știe ce ușurare. În schimb, seara, briza ușoară ce suflă dinspre uscat, duce spre insule miresmele florilor tropicale, izul amărui al mării, și o dată cu acestea și o răcoare plăcută.