— Ce să fac? Va trebui să mănânc des, dar câte puțin. Doar și alimentele sunt supuse gravității. Am mâncat o bucățică de pâine și mi-e greu de parcă aș fi înghițit o piatră.
Discuția lunecă asupra celor petrecute pe Lună.
— Am experimentat împreună cu grupul lui James Count prototipul oglinzii zburătoare, povestea Jaroslav Pavlovici. O oglindă uriașă! Cincizeci de kilometri în diametru și o imagine pe care ar invidia-o opticienii noștri de pe Pământ. Și e doar o machetă! Trebuie făcute oglinzi de zece ori mai mari și plasate foarte aproape de soare. Deși oglinda captează multă lumină solară, totuși e insuficientă pentru a modifica clima pe o planetă întreagă sau măcar pe o parte substanțială a ei.
— Dar Celita ce face? întrebă Elena Nikolaevna.
— Celita? Tot așa — tânjește. Ce să mai vorbim, o asemenea rană nu se vindecă atât de repede.
— N-ai întrebat-o? Vine ea aici după însemnările lui Viktor sau să i le trimit acolo?
— A spus că vine aici. Ei, era cât pe ce să uit, își aminti deodată Jaroslav Pavlovici, știți cine a venit la noi pe Lună? Saumian al vostru.
— Leon? Doar e în concediu!
— Nu. Pilotul care trebuia să plece în cursă s-a îmbolnăvit și Saumian s-a oferit să-i țină locul. E un tânăr simpatic. Ne-a povestit despre Venus, despre Viktor.
— Pe când spunea Celita că va veni încoace?
— Cred că va sosi mâine sau cel mai târziu poimâine.
Jaroslav Pavlovici mai rămase cu noi o vreme, apoi Elena Nikolaevna îl trimise să se odihnească; boala Lunei era foarte acută în prima zi. Până la urmă Jaroslav Pavlovici abia își mai mișca limba, parcă ar fi fost beat.
Celita sosi a doua zi, însoțită de Leon Saumian. Cu greu am recunoscut în ea fata vioaie, energică, de mai înainte. Parcă se așternuse o umbră pe chipul ei radios, în ochii sclipitori, acum triști, melancolici. Părea mai vârstnică cu zece ani.
Elena Nikolaevna o îmbrățișă și Celita izbucni deodată în plâns, strângând-o la piept. Elena Nikolaevna o duse imediat în camera ei. Saumian i se adresă lui Lameclass="underline"
— Nu mă așteptam să te întâlnesc aici.
— Nici eu, răspunse acesta și întrebă: Dar cum ai venit — iar s-a îmbolnăvit vreun pilot?
Leon se întunecă.
— N-am putut s-o las singură pe biata femeie, lovită de o asemenea nenorocire. Și imediat schimbă vorba. Ei, cum merg treburile în „colțul Venus”?
— Bine. Fac o experiență interesantă.
— Experiență? Și nu mai pleci nicăieri la odihnă?
— Nu, și aici e bine. Dar tu?
— Voiam să-mi petrec concediul de odihnă în Caucaz, dar m-am răzgândit. Zilele acestea pleacă din Sidney un vapor cu pasageri într-o croazieră în jurul lumii. Cred că într-o asemenea călătorie mi-aș petrece concediul admirabil.
— Ei, călător veșnic ce ești! Dar cu Erevanul cum rămâne? îți amintești — pe Venus visai la el tot timpul?!
— Îmi amintesc, dar simt că de astă dată n-o să pot sta într-un singur loc, nici chiar în iubitul meu Erevan.
— Și cât rămâi aici?
— Nu știu. Cât va rămâne și Celita.
— Ea unde se duce?
— La părinți, în Mexic.
Deși am stăruit în fel și chip să mai stea, Celita și Saumian au plecat în seara aceleiași zile. I-am petrecut cu toții, apoi ne-am întors la fermă. Ne cuprinsese deodată tristețea. Prezența Celitei ne amintise dureros de Viktor.
— O să plecăm și noi curând spre Marea Coralilor, spuse Elena Nikolaevna îngândurată. Concediul nostru e pe sfârșite.
CAPITOLUL XIII. CONTOPIREA IDEILOR
Profesorul Brahms de la Institutul de Chimie Fizică ne-a chemat la telefon tocmai în momentul în care Elena Nikolaevna și cu mine ne pregăteam să ne ducem la Institutul Microsoarelui. Acolo trebuia să aibă loc dezbaterea proiectului consacrat combaterii apelor Antarctidei.
— Treceți pe la laboratorul meu — ne-a rugat Brahms. Da, știu că vă grăbiți să vă duceți la ședință, dar vreau să vorbesc cu dumneavoastră ceva foarte important și în legătură directă cu problema valorificării Antarctidei. Aveți timp vreo cincisprezece minute? Ei, foarte bine. Mai mult n-am să vă rețin.
Trecuse o săptămână de când ne întorsesem de la Marea Coralilor. La Institutul Microsoarelui domnea o atmosferă încordată. Se stabilise că microsoarele oprise extinderea gheții pe Antarctida.
Deocamdată nu se hotărâse încă ce să se facă cu masa imensă de apă care rămânea în urma topirii banchizei antarctice. Lucraseră la această problemă câteva colective de oameni de știință, dar nu fusese încă adoptat niciun proiect,
— Poftiți! ne invită profesorul Brahms deschizându-ne ușa cabinetului său de lucru. Luați loc, ne arătă el spre scaune. Doriți un ceai?
— Nu, abia am luat dejunul, răspunse Elena Nikolaevna, urmărind cum trăgea Brahms mai aproape un pahar de ceai tare și punea cu grijă în el opt bucăți de zahăr.
— Așa se recomandă tuturor halterofililor sau sunteți pur și simplu amator de dulciuri? glumi Elena Nikolaevna. Nu vă supărați, profesore, dar ne grăbim. Dacă se poate, să trecem la subiect.
— Păi am și trecut! răspunse Brahms, cu un zâmbet, privind cu atenție suprafața ceaiului care se înălțase ca o cupolă bombată peste marginile paharului. Aș vrea să vă întreb ceva. Spuneți-mi, în ce constă fondul proiectului pe care vă pregătiți să-l dezbateți azi?
— Autorii proiectului propun transformarea apei provenite din topirea ghețurilor în vapori, sub o presiune puternică, și aruncarea ei în afara atmosferei.
Brahms dădu din cap.
— Dar alte proiecte, mai constructive, pentru valorificarea Antarctidei nu există?
— Deocamdată nu.
— Vă mulțumesc pentru informație…
— Numai pentru asta ne-ați chemat la dumneavoastră? întrebă mirată Elena Nikolaevna.
Profesorul Brahms își mestecă ceaiul în tăcere, urmărind cum șerpuiau în el fâșiile dense de soluție de zahăr.
— Nu! Firește că nu numai pentru asta, răspunse el în cele din urmă. Am și eu unele idei. Voiam să vă vorbesc despre ele. Priviți acest pahar cu ceai. Mi-ați spus că sunt amator de dulciuri când ați văzut că pun în el opt bucăți de zahăr. Am făcut însă lucrul acesta numai pentru a vă demonstra ideea mea. Inițial, bucățile de zahăr au ridicat deasupra paharului un volum de apă egal cu volumul lor. Acum însă apa din pahar a coborât până la vechiul nivel. Cum se explică acest lucru, puteți să-mi spuneți?
— Puneți întrebări copilărești, profesore Brahms! observă Elena Nikolaevna zâmbind.
— Nu vă supărați. Uneori noi uităm de lucrurile cele mai simple, dar foarte utile. Răspundeți la întrebarea mea.
— Mă rog. Lichidul are o structură moleculară — răspunse Elena Nikolaevna oarecum contrariată. Zahărul la fel. Moleculele de apă nu sunt strâns lipite una de alta, între ele există spații. Tocmai în aceste spații s-au plasat moleculele de zahăr dizolvat. De aceea volumul total al apei din pahar aproape că n-a crescut. Sunteți mulțumit?
Deodată, zâmbetul dispăru de pe fața Elenei Nikolaevna.
— Ia stați! Ar însemna… Nu, nu se poate. Ce legătură au toate acestea cu topirea ghețurilor antarctice? Doar apa n-o dizolvi în apă? Apa oceanului nu e ceai, iar ghețurile Antarctidei nu sunt zahăr…
Brahms dădu la o parte paharul.
— Văd că începe să vă intereseze. Ei, la asta m-am gândit și eu. Poftiți în camera alăturată.
Acolo era instalat laboratorul profesorului. De-a lungul pereților încăperii spațioase se aflau niște aparate mari, pe care nu le cunoșteam. Brahms își puse mănuși groase de cauciuc și luă din stativ o eprubetă plină cu un lichid gros, cafeniu. Scutură eprubeta în aer. La suprafața lichidului întunecat apărură bășicuțe.