— Ce vă împiedică să treceți la realizarea lui, de vreme ce e vorba de efectuarea unei asemenea experiențe? întrebă mirat James Count.
— Da, dar e destul de complicat, obiectă Elena Nikolaevna. În afară de confecționarea oglinzii zburătoare va trebui să lansăm un nou microsoare. Și apoi, unde am putea să facem acum experiența?
— Pe Lună! Acum știți că microsoarele nu reprezintă niciun fel de pericol. Ulterior veți putea folosi noul microsoare în Antarctida.
— Și cine are să confecționeze oglinda zburătoare? întrebă Elena Nikolaevna.
James Count rostogolea pe masă în tăcere un boț din miez de pâine. Știam că era ocupat până peste cap cu oglinda lui zburătoare și credeam că se gândește pe cine ar putea să ne repartizeze din grupul lui. Răspunsul lui fu însă cu totul neașteptat.
— Nu va trebui să faceți o nouă oglindă zburătoare. O veți utiliza pe aceea care se rotește acum în jurul Lunei. Acest, lucru ar accelera considerabil efectuarea experienței.
— Stai puțin, James, îl opri mișcată Elena Nikolaevna. Dumneata vorbești serios? Dar ce se va întâmpla cu lucrarea dumitale? Dacă vă luăm oglinda zburătoare, lucrarea dumitale va fi întreruptă vreme îndelungată.
— Lucrarea mea! La drept vorbind, Elena Nikolaevna, după lansarea microsoarelui, lucrarea noastră devine inutilă, în orice caz sub aspectul ei inițial.
— Lucrarea dumitale nu e câtuși de puțin inutilă, Count. Astronomii folosesc oglinda dumitale ca un telescop de mare precizie și, în afară de asta, ea își va găsi întrebuințare în heliotehnică.
— Da, dar toate acestea sunt atât de departe de fizica atomică!
Count teși brusc cocoloșul de pâine și, întorcând capul, spuse încet:
— Elena Nikolaevna, am o rugăminte. Ia-mă înapoi în grupa dumitale.
În cameră se așternu deodată tăcerea. O vreme, nimeni nu putu să rostească o vorbă. În cele din urmă, Elena Nikolaevna se ridică, se apropie de Count și-i puse ambele mâini pe umeri:
— Ei, James, iată-te întors la noi!
Începurăm să vorbim tustrei deodată.
— Count, nu cumva ar trebui să mai reflectezi? l-am întrebat cu precauție.
— De ce?! obiectă el cu aprindere și, zâmbind, adăugă: De altfel eu nu viu singur, ci cu oglinda zburătoare.
— Dar grupa dumitale? Cu ce se va ocupa?
— Deocamdată vă vom ajuta cu toții la valorificarea Antarctidei. Acesta e lucrul cel mai important. După aceea vom vedea. Cred că fiecare va proceda după cum va crede de cuviință.
Într-o seară caldă de septembrie străzile din Toritown erau viu luminate ca în zilele marilor sărbători.
Oamenii se tot uitau în sus la secera subțire și strălucitoare a Lunei; acolo, alături de ea, trebuia să se aprindă în seara aceea o nouă stea — microsoarele. Experiența fusese pregătită de Gin Fan-și și James Count.
Ieșisem și noi în stradă, împreună cu ceilalți colaboratori din Institutul Microsoarelui. Din megafoane au răsunat semnalele de prevenire. Vocea crainicului cerea tuturor atenție. Mulțimea se liniști dintr-o dată. Eu parcă îi vedeam pe prietenii noștri din Lună, așteptând momentul lansării rachetei.
Microsoarele se aprinse deodată pe cerul negru al nopții alături de secera Lunei. Era mai strălucitor decât toate stelele, având o lumină albă, stabilă.
— Bravo, Gin! exclamă Elena Nikolaevna. Ei, acum hai să vedem cum își vor îndeplini mai departe misiunea.
Am intrat în sala de festivități a institutului, grăbindu-ne să vedem la televizor continuarea experienței. Pe imensul ecran, oglinda zburătoare înainta încet spre globul microsoarelui. Se opri deasupra lui, îndreptată cu partea parabolică, concavă, către Lună.
James Count comenta desfășurarea experienței:
— În principiu, dirijarea microsoarelui și a oglinzii zburătoare se face de pe suprafața Lunei, dar oglinda are și dispozitive proprii de ghidare care vor fi conectate îndată.
Pulsând, microsoarele se apropie de oglinda zburătoare, care îl cuprinsese ca într-un clește cu antenele ei electrice invizibile. În același timp, pe suprafața Lunei începu să se contureze din ce în ce mai limpede o lumină vie. La început ea părea atât de mare încât era greu să-i distingi limitele. Se pierdeau undeva lângă un lanț de munți, zimțat ca marginea unei mărci poștale.
— Temperatura în focarul luminii este de o sută nouăzeci de grade, comunică James Count.
Microsoarele se apropie de oglinda zburătoare și focarul se micșoră treptat. Marginea lui coborâse de pe munți delimitând o câmpie mare, netedă.
— Două sute douăzeci de grade, comunică James Count.
Termometrele automate care înregistrau temperatura reacționau aproape instantaneu la cele mai mici variații ale ei. Zona de lumină se restrângea mereu devenind din ce in ce mai vie. Temperatura focarului creștea și mai repede decât până atunci.
— Patru sute șaptezeci de grade….
Diametrul focarului nu depășea acum câteva zeci de kilometri. El lumina acum atât de viu, chiar pe ecranul televizorului, incit te dureau ochii. I-am redus intensitatea, Vârfurile roșcate ale munților din depărtare se întunecară îndată, iar lumina deveni de asemenea mai puțin intensă, detașându-se în întuneric ca un disc mare, portocaliu. Părea că pe Lună se lăsase noaptea și cineva îi lumina suprafața cu o imensă lanternă de buzunar.
— Nouă sute și cincizeci de grade…
Acum focarul încingea până la incandescență cenușa lunară, care continua să ardă și după ce pata luneca mai departe. Deasupra câmpiei se înălțau trâmbe de fum. Era gudronul din cenușa Lunei, care se sublima.
— O mie trei sute de grade… O mie opt sute. James Count comunica clipă de clipă creșterea năvalnică a temperaturii.
În unele puncte din focar licăreau limbi de foc, dispărând foarte repede. Focarul nu mai era roșu, ci orbitor de alb.
— Două mii cinci sute!..
Cenușa și rocile aflate sub acțiunea temperaturii înalte din focar se topeau. Zona asupra căreia cădea conul de lumină fierbea ca o imensă masă de lavă.
— Cinci mii.
Suprafața Lunei clocotea. Jeturi de gaze izbucneau la suprafață împroșcând stropi de magmă incandescentă, volatilizată. Întreaga zonă a experienței era acoperită de un văl negru de funingine învolburată. Câmpia Lunei era carbonizată, pulverizată.
În sala de festivități se așternuse o liniște adâncă. Toți așteptau cu nerăbdare ca temperatura din focar să atingă nivelul necesar.
— Șapte mii de grade! se auzi glasul lui James Count. Șapte mii cinci sute! Opt mii! Douăsprezece mii! strigă James Count. Oprim creșterea temperaturii.
— Suprafața focarului la temperatura de douăsprezece mii de grade este de nouă kilometri pătrați și jumătate, adăugă Gin Fan-și, care urmărea experiența împreună cu Count.
Toată lumea rămăsese cu ochii pironiți pe ecranul televizorului pe care se tălăzuia o mare de flăcări. Părea că Luna ardea până în străfundurile ei tainice de unde țâșnea năvalnic magma topită,
Din zona aprinsă se rostogoleau în toate direcțiile lungi șuvoaie de lavă ce se răcea treptat-treptat, împroșcând particule de grafit nearse ce țâșneau ca niște havuzuri de stropi luminoși. Priveliștea era în același timp și feerică și înfricoșătoare. Mă gândeam fără să vreau ce catastrofe ar fi putut provoca microsoarele nostru și oglinda zburătoare, dacă ar fi fost inventate mai înainte, în epoca războaielor imperialiste. Un podiș destul de întins se transformase sub ochii noștri într-un lichid clocotitor. Mă gândeam cu groază că o asemenea soartă ar fi putut-o avea cele mai mari orașe ale lumii cu populația lor de milioane și milioane de suflete.