— Ne-am ridicat de la punctul de comandă cu elicopterul pentru a cerceta încă o dată zona lucrărilor și am zburat deasupra sectorului de litoral ce ne fusese repartizat. Era mare: douăzeci de kilometri în lățime, optzeci de kilometri de-a lungul litoralului. După datele geologilor și geografilor, în acest sector grosimea gheții varia de la cinci sute de metri la un kilometru.
Mai rar o zi așa de frumoasă: nici viscol, nici ceață. Pe cer, chiar lângă orizont, se pitulaseră câțiva norișori. Aerul era de o puritate, de o transparentă cristalină. Sub noi se întindea cât vedeai cu ochii pustiul de gheață. Doar pâlcurile de pinguini se zăreau pe țărm ca niște puncte negre mici.
— Hai să-i alungăm în apă, propuse Elena Nikolaevna. E păcat de ei. Au să ardă în focarul nostru.
— N-o să-i putem alunga pe toți, obiectă inginerul șef.
— Câți s-o putea.
Am coborât spre țărm și am început să speriem pinguinii, străduindu-ne să-i alungăm în apă, dar aceste păsări nostime se legănau de pe un picior pe altul fără a se teme de noi câtuși de puțin.
— Ei, treaba lor! rosti înciudată Elena Nikolaevna. Ia priviți, foci! Ele au să se sperie precis.
Așa s-a și întâmplat. Îndată ce ne-am apropiat de ele, focile au început să se foiască și să se cufunde în apă una după alta. Mulțumiți că reușisem să le salvăm măcar pe ele ne-am întors la punctul nostru de comandă.
În jurul întregii zone pe care o cercetasem erau instalate turnuri cu emițătoare de televiziune. Pe ecranul nostru se vedea ca în palmă întregul sector.
Câteva rachete de semnalizare au țâșnit în aer, sirenele au șuierat pentru ultima oară și microsoarele a început să coboare încet spre Pământ.
Aparatele instalate pe suprafața gheții au început să înregistreze curând creșterea temperaturii.
— Priviți, Elena Nikolaevna! spuse inginerul șef. Protejații dumneavoastră pur să se agite.
Pe ecranul televizorului te vedeau pe țărm, chiar la marginea apei niște punctulețe negre, forfotind de colo-colo. Am mărit imaginea — erau pinguinii noștri. Păsările păreau alarmate de-a binelea. Judecând după ciocurile care îi se deschideau mereu, pesemne că se tânguiau deznădăjduite de năpasta care dăduse peste ele, în timp ce dădeau din aripioare ca din niște mâini. Unele fugeau la vreo zece metri de țărm, dar se întorceau repede la grupul lor, legănându-se caraghios pe lăbuțe. Când aparatele indicară că temperatura de pe suprafața gheții se ridicase la plus treizeci de grade, pinguinii o luară la goană unul după altul către coasta abruptă și se aruncară în apă.
— Vedeți, erați îngrijorată, se adresă inginerul șef Elenei Nikolaevna. Puternic e instinctul de conservare.
Elena Nikolaevna dădu din cap a încuviințare și spuse:
— Încep să centrez focarul!
Pe măsură ce zona luminată de focar se micșora, de pe gheață se ridicau vapori tot mai năvalnic. În cele din urmă, când diametrul focarului a atins douăzeci de kilometri, iar temperatura din centrul lui a depășit o mie de grade s-a auzit o trosnitură puternică: gheața crăpa ca sticla încinsă pe care picură apă rece. Ascultând sfârâitul și fâșâitul apei ce se evapora, Elena Nikolaevna micșoră din nou focarul, ridicându-i astfel temperatura la trei mii de grade. Deodată gheața se aprinse. Limbile flăcărilor se ridicau în sus și se stingeau îndată, înlocuite de altele. Sub acțiunea temperaturii formidabile, moleculele de apă se dezintegrau în oxigen și hidrogen acesta din urmă având proprietatea de a arde. Fenomenul acesta, deși explicabil teoretic, producea o impresie stranie.
Printr-o întorsătură a manetei Elena Nikolaevna deplasă focarul pe litoral de-a lungul întregului sector al viitorului șantier. Optzeci de kilometri fură parcurși aproape într-un minut. Pe gheață rămase o adâncitură ce se distingea bine, lată de aproape douăzeci de kilometri și adâncă de peste zece centimetri. Parcă cineva trecuse peste banchiză cu un uriaș fier de călcat încins.
Elena Nikolaevna deplasă focarul înapoi pe aceeași fâșie de coastă. Procedă astfel de două ori apoi conectă dispozitivul automat de memorare, care începu să repete mecanic toate manevrele pe care le făcuse Elena Nikolaevna. Acum focarul făcea naveta dintr-un capăt la altul al fâșiei de gheață, ca o suveică în războiul de țesut, adâncind de fiecare dată cu zece centimetri șănțulețul de gheață.
— Într-un minut zece centimetri, am socotit eu. Prin urmare fâșia de gheață de pe coastă va fi topită într-o săptămână de funcționare permanentă. Vă convine un asemenea ritm?
— De minune! încuviință inginerul șef, zâmbind. Vom încerca să nu rămânem în urma dumneavoastră cu lucrările de construcție.
A doua zi, vremea se înrăutăți brusc. Pe neașteptate, începu să sufle un vânt rece, ridicând spre cer nori de zăpadă. Pe mare se stârni o hulă violentă, iar temperatura scăzu considerabil. Părea că toate duhurile rele se năpustiseră asupra oamenilor, care încercau să le cucerească împărăția ghețurilor.
Viscolul bântuia cu furie zi și noapte, fără a se liniști o clipă. Vuietul uraganului era atât de puternic încât chiar și in adăpost trebuia să vorbim foarte tare, aproape chiar să strigăm. Vălul dens al ninsorii ascunsese complet microsoarele. Aparatele de înregistrare, instalate în zona de topire, indicau că temperatura din focar scăzuse la patru sute de grade. Pentru restabilirea vechii temperaturi am fost nevoiți să coborâm și mai mult sistemul și să centrăm din nou focarul.
Aerul nu mai putea să absoarbă vaporii de apă formați din topirea gheții. Întreaga regiune a construcției era învăluită în ninsoare și ceață deasă. Când și când, dinspre mare se auzeau explozii asurzitoare ca niște bubuituri de tun: aisbergurile se rupeau de banchiză și se cufundau în mare.
Într-o dimineață, erau șase zile de la dezlănțuirea furtunii, am fost treziți de Elena Nikolaevna. M-am îmbrăcat repede și am alergat la fereastră. Viscolul încetase. Acalmie deplină. Ne țiuiau urechile din pricina liniștei cu care nu eram deprinși. Pe cerul albastru, microsoarele nostru strălucea orbitor, continuându-și acțiunea obișnuită. Oamenii se învioraseră. La dejun, toți glumeau, râdeau, dându-și seama că se apropia începutul lucrărilor mult așteptate.
Focarul luminos făcea naveta ca și până atunci dintr-o parte într-alta, dar acum își trimitea căldura nu pe suprafața gheții cum o făcuse cu câteva zile mai înainte, ci adânc în zona de topire, care se întindea până la orizont.
Fusese degajată de gheață o fâșie foarte mare din litoral. Doar ici-colo, în adâncituri, se mai vedeau pete albe, din care se ridicau aburi. Undeva, la orizont, se înălța un zid de gheață aproape vertical, marcând limpede limita zonei în care acționa focarul luminos. Acolo, după zidul de peruzea, stratul de gheață veșnic încătușa mai departe continentul. Poate că abia în clipele acelea ne dădeam seama pe deplin de forța grandioasă pe care o creasem. În câteva zile de activitate, microsoarele săpase în banchiză o vale, pe fundul căreia puteau să încapă nestingherite Parisul, New Yorkul, Moscova și Londra, luate la un loc.
Inginerul șef calculă că zona de litoral degajată de gheață se ridicase cu cinci până la șapte metri în comparație cu vechiul nivel.
Peste două zile fundul văii se uscase complet. Rămânea doar să se netezească terenul accidentat.
Inginerul șef al șantierului ne adresă pe neașteptate o propunere îndrăzneață: să nivelăm fundul gropii de fundație, topind solul cu ajutorul microsoarelui.
— Solul o să crape în timpul răcirii, obiectă James Count. Am mai făcut o asemenea experiență pe Lună.
— Acolo, la dumneavoastră, s-a produs o răcire foarte bruscă a solului, pe când aici putem să scădem temperatura treptat, îndepărtând încet focarul…