Când razele microsoarelui au topit gheața din centrul Antarctidei a ieșit la iveală o peșteră adâncă ce pătrundea în Pământ pe câteva sute de metri. În această peșteră se aduna apa. Sorbul era atât de puternic încât la suprafața Pământului se formase o viitoare imensă, care șuierând cu aviditate trăgea mase imense de apă.
Toți cei care soseau în Antarctida căutau neapărat să vadă această priveliște nemaiîntâlnită. Noi înșine am fost acolo și am privit îndelung sloiurile mari și mici care se roteau încet departe de viitoare, apoi, descriind o spirală după alta, erau trase tot mai aproape de sorb, unde, prinse de vârtej, se mai răsuceau năvalnic de câteva ori și dispăreau sub Pământ. Pesemne că undeva în adânc, apa ajungea pe un strat de magmă și, venind în atingere cu aceasta, se transforma pe loc în vapori, fiindcă ici și colo, la câțiva kilometri de vâltoare, din crăpăturile Pământului începuseră să țâșnească gheizere fierbinți, datorită cărora în zona aceea topirea ghețurilor se întețise. Din pricina gheizerelor fierbinți (în câteva luni de la formarea viitorii erau deja câteva sute) zona aceea fu botezată curând Islanda de sud.
O mulțime de geografi și geologi studiau regiunea aceasta, alcătuită din munți înalți, presărați cu stânci uriașe, netezite cândva de sloiuri, și văi adânci pline de apă. Pe alocuri, în vâlcele se păstraseră resturile unui sol străvechi, preistoric, care stârnea un mare interes în rândurile pedologilor, întregul peisaj antarctic era pustiu. Nu se zărea nicăieri un arbust, un fir de iarbă, un copăcel. Totuși viața preistorică ce dispăruse ca din senin lăsase urme pretutindeni în mijlocul acelui peisaj monoton. În Pământ se găseau, strivite de gheață, oase de animale dispărute, pene de păsări, oseminte de oameni primitivi și unelte rudimentare de piatră. Pe alocuri au fost descoperite, conservate admirabil, pe jumătate acoperite de nisip, leșuri de mamuți, de tigri cu colții în formă de sabie, rinoceri uriași, cai sălbatici, bizoni și girafe. Moartea lor, ca și aceea a animalelor preistorice din emisfera boreală, survenise după toate probabilitățile prin surprindere, ca urmare a unui cataclism misterios, care schimbase întreaga configurație a solului. Aveau la ce se gândi oamenii de știință.
Într-o zi, pe când grupul nostru făcea în regiunea viitorii măsurătorile curente ale fluxului luminos al microsoarelui, ne-am pomenit cu paleontologul Inagos apropiindu-se în mare viteză cu ornitopterul. Paleontologul părea foarte agitat; dădea din mâini și, uitând că avea la el un radioemițător portativ, striga ceva din răsputeri. Acest entuziast cutreiera neobosit prin Antarctida, făcând o descoperire după alta. El găsise rinocerul gigantic înghețat, bine conservat, cu două coarne uriașe pe nas, care a fost transportat îndată la Muzeul Zoologic al Academiei Mondiale de Științe unde e păstrat și azi în stare de congelare.
— Iar a descoperit ceva, spuse Gin Fan-și, îndepărtându-se de aparat. Are noroc și basta! Hm, noi n-am găsit încă nimic, afară de scheletul unui pește dispărut. E pur și simplu un vrăjitor.
— Are un fler special pentru descoperiri, zâmbi Elena Nikolaevna, am spus demult lucrul acesta. E un talent înnăscut. Nu m-aș mira dacă ar găsi sub gheață cartea, pe care n-am tipărit-o încă, despre microsoare.
Inagos ateriză pe terenul nostru, presărat cu bolovani mari.
— Decolați și veniți după mine! Repede!
— E limpede! A găsit ceva! Explică măcar ca lumea ce ai descoperit? îl rugă Elena Nikolaevna.
— Nu știu încă nici eu însumi. Ajutați-mă să mă lămuresc. O fi o vrăjitorie. Pur și simplu nu-mi vine să-mi cred ochilor.
— Hei, Inagos, acum nu ne arde de vrăjitorii. Facem măsurători. N-avem timp.
— Lăsați măsurătorile, le faceți pe urmă. Haideți!
— Atât de agitat nu te-am văzut nici chiar atunci când ai descoperit vestitul dumitale rinocer, zâmbi James Count. Doar n-ai găsit încă unul?
— Dumneata ești un rinocer, bombăni oțărât paleontologul. Eu vorbesc serios și dumnealui… Ceea ce am descoperit este, ca să zic așa, necunoscut științei. Dacă nu vreți să veniți, vă privește, am să chem pe altcineva.
— Hai să mergem, ne îndemnă Gin Fan-și. Pesemne că a aflat într-adevăr ceva interesant.
Lăsând baltă aparatele, am decolat cu ornitopterele, luând-o repede după Inagos.
— Știți ceva, zise Elena Nikolaevna, hai să încercăm să descoperim și noi ce a descoperit el. Doar n-o să le găsească numai el pe toate!
Sub noi defila același peisaj antartic pustiu, aceiași munți neteziți de ghețari, stânci crestate de sloiuri, lacuri mici și mari, șuvoaiele fierbinți ale gheizerelor țâșnind la mare înălțime, și piscuri cu glugi de zăpadă încă netopită.
Am zburat tot drumul în tăcere, privind cu atenție solul de sub noi. Fiecare dorea să vadă ce! dintâi ceea ce descoperise Inagos. Nimeni nu vedea însă nimic. Deodată Gin Fan-și strigă:
— Priviți!
— Ce? întrebară în același timp câteva glasuri.
— Lacul acela!
— Ce, vezi ceva neobișnuit la el?
— Nimic…
— Atunci de ce strigi?
— Uite așa, spuse mucalit Gin Fan-și. M-a apucai ciuda…
Am izbucnit toți în râs.
— Lăsați glumele, ne zori Inagos. Dați-i drumul mai repede. Vă arăt eu îndată. Vedeți pietroaiele acelea?
În punctul spre care arăta cu mâna nu se zăreau decât niște bolovani șlefuiți de sloiuri, așa cum erau o sumedenie pretutindeni.
— Ei, vedeți ceva?
— Nu…
Inagos dădu din mână a lehamite și coborî spre o stâncă înaltă. L-am urmat.
Într-o nișă adâncă, sub stânca înclinată, se afla un cerc oval acoperit de veacuri cu noroi. În câteva locuri, acolo unde noroiul se desprinsese, cercul avea o lucire mată, argintie. Diametrul lui era aproximativ de un metru. În partea anterioară se îngroșa vădit, ca inelele la care se montează pietre prețioase. De ambele părți ale acestei porțiuni îngroșate porneau niște vergele destul de lungi, ascuțite la capete. În centrul porțiunii îngroșate, cercul fusese curățat de noroi. Acolo se zărea o adâncitură netedă de formă eliptică cu suprafața bine șlefuită. Adâncitura era tivită cu un desen complicat, încâlcit, reprezentând pesemne frunzele vreunei plante. Sub desen se vedea un șirag lung de semne de ieroglife ciudate, reprezentând o îmbinare de liniuțe întretăiate, de zigzaguri întortocheate și linii șerpuite.
Nespus de intrigați, ne-am apucat să curățăm noroiul de pe cerc, scrutându-i suprafața.
— Fiți cu băgare de seamă, ne rugă Inagos. Gin, cu ce seamănă semnele astea?
— Cu scrierea arabă, răspunse Gin, dar foarte vag.
— Cum o fi ajuns aici? se întrebă mirată Elena Nikolaevna. E absurd să presupui că un asemenea obiect ar fi putut fi lucrat de oamenii primitivi din epoca de piatră. Cu atât mai mult cu cât nu cunosc nici metalul din care este făcut inelul.
— Se pare că nici nu-i metal, observă James Count. Mai degrabă seamănă cu o masă plastică.
— Ce intenții ai, Inagos?
— În primul rând vă rog să mă ajutați să spăl cu grijă noroiul de pe el. Trebuie fotografiat neîntârziat, îndată, în toate amănuntele, ieroglifă cu ieroglifă!
— La ce bun o asemenea grabă? se miră Elena Nikolaevna.
Inagos se uită foarte serios la ea și răspunse liniștit:
— Câte accidente regretabile nu s-au întâmplat cu descoperirile științifice! Haideți mai bine să-l fotografiem neîntârziat!
Pe aproape se afla un lac. Am zburat într-acolo, am umplut gălețile de cauciuc cu apă, ne-am întors și am început să stropim enigmaticul inel. Inagos ștergea cu grijă noroiul. Spăla meticulos fiecare semn nou, iar acestea se iveau din ce în ce mai multe. Inscripțiile străvechi nu suferiseră deloc din pricina timpului. Erau clare și adânc săpate. Inagos se udase tot, dar freca cu înverșunare cercul. În sfârșit, acesta strălucea de curat ce era. Inagos apucă cu cârpa udă vergeaua care pornea din dreapta inelului și șterse noroiul de pe ea. Spre mirarea noastră, vergeaua curățată de noroi avea o culoare vânătă închisă. Microsoarele se reflecta ca o șuviță strălucitoare de-a lungul axei sale. Inagos freca cu cârpa vergeaua din stânga strângând-o cu mâna. Pe neașteptate răsună un țăcănit ușor, abia perceptibil, în urma căruia se auzi un bâzâit egal, monoton, ce părea că vine din interiorul cercului.