— În linii generale, am văzut ceva asemănător cu un an în urmă la Vancouver, în Canada, spuse Elena Nikolaevna. Acolo, un profesor a elaborat o nouă schemă a unui aparat cu memorie electronică. Nu a expus amănunțit fondul invenției sale. Știam că laboratorul lui face experiențe cu curenți de diferite frecvențe, de la cel mai scăzut la cel mai înalt. Odată, în timpul unei experiențe, el însuși și colaboratorii lui au căzut pe neașteptate într-un somn adânc. Au dormit până seara, trezindu-se abia atunci când în institut, la sfârșitul zilei de muncă, a fost deconectat curentul electric, așa cum se face în multe instituții. După aceea au reușit să stabilească că somnul lor fusese provocat de o anumită combinație a oscilațiilor electromagnetice de diferite frecvențe cu care făceau experiențe în momentul acela. Este interesant că această combinație de oscilații electromagnetice de diferite frecvențe nu numai că i-a adormit, dar le-a provocat și un anumit vis; în timpul somnului au avut cu toții niște halucinații absurde, vedeau niște panglici șerpuitoare în felurite culori, baloane strălucitoare și puncte mobile. Mulți spuneau că mișcarea acestor obiecte viu colorate era însoțită de o muzică lină, melodioasă. E caracteristic faptul că niciunul dintre ei n-a avut un vis coerent. Acest lucru dovedește că pot fi provocate anumite vise cu ajutorul oscilațiilor electromagnetice. Cred deci posibil ca această cunună misterioasă să fie un aparat foarte perfecționat, cu memorie electronică, ale cărui posibilități de realizare abia sunt sondate azi de contemporanii noștri.
— Iar uriașii albi posedau o tehnică atât de avansată, acum peste o sută de mii de ani, exclamă Inagos. Închipuiți-vă ce viață trebuie să fie acum acolo, pe planeta lor, care se rotește în jurul soarelui portocaliu!
— Ar fi util să găsim și alte urme care să confirme că uriașii albi au fost într-adevăr cândva pe Pământ, am spus eu.
— Ce spuneți! De atunci au trecut mii de ani așa că, pur și simplu din punct de vedere fizic, nu mai putea să rămână nicio urmă, obiectă Inagos.
— Și asta o spui dumneata, un paleontolog!? exclamă Gin Fan-și, depărtându-se de cunună câțiva pași și ridicând de jos o piatră albă. De pildă asta nu-ți spune nimic?
Nu trebuia să fii paleontolog cu experiență pentru ca, aruncând o privire fugitivă asupra bucății albe și solide de cuarț, să-ți dai seama că fusese prelucrată cândva de mâna omului.
Inagos smulse bucata de cuarț din mâna lui Gin Fan-și, cercetând-o cu atenție.
— Seamănă cu securea de piatră pe care o ținea în mână căpetenia tribului primitiv. Priviți! Are chiar și orificiul făcut pentru coadă!
— Iată încă o urmă! exclamă satisfăcută Elena Nikolaevna.
— Nu, această piatră deși își are importanța ei nu poate fi o dovadă a faptului că uriașii albi au fost într-adevăr pe Pământ. Piatra a aparținut unui om primitiv, nu uriașilor.
— Eu știu unde putea rămâne o urmă și de la uriași! strigă pe neașteptate Elena Nikolaevna.
— Unde? am întrebat cu toții într-un glas.
— Vă amintiți? Când uriașii și-au luat zborul de pe Pământ, din racheta lor a țâșnit un șuvoi de lumină care a lovit în stâncă!.. Ce-ar fi dacă am încerca să găsim această stâncă?
Am întâmpinat cu entuziasm propunerea Elenei Nikolaevna. Gin Fan-și ne zorea. Inagos însă nu a voit să meargă cu noi. El a rămas lângă cunună pentru a o fotografia din nou cât mai minuțios.
— Ați văzut, i-am întrebat pe tovarășii mei, că nu numai noi, dar și oamenii primitivi au înțeles ce le-au spus uriașii. Țineți minte cum au început să urle când uriașii au refuzat să rămână pe Pământ? Pesemne că acei străini puteau să insufle oricărei făpturi omenești gândirile lor. Probabil că înțelegeau limbile străine tot atât de bine ca și pe a lor.
— Pentru asta se pare că ar trebui să păstrezi chiar tainele procesului de gândire, remarcă Elena Nikolaevna.
— Ah, dacă ar fi fost cu noi soțul dumneavoastră! se tângui James Count. El ar fi determinat numaidecât ce zonă a cerului înstelat am zărit la sfârșitul acelei scene stranii, înainte ca vedenia să fi dispărut.
— Mă tem că acest lucru nu-i chiar atât de simplu. Doar în răstimp de sute de mii de ani stelele trebuie să-și fi schimbat într-o oarecare măsură poziția, se îndoi Elena Nikolaevna.
— Țineți minte cuvintele uriașului care a lăsat jos cununa? „Urmașii voștri ne vor găsi acolo unde luminează soarele portocaliu”. El socotea desigur că cununa va fi găsită de generațiile viitoare de oameni care, într-un fel sau altul vor fi în stare să ia legătura cu ei. Păcat că nu i-a trecut prin minte să mai spună ceva.
— Un lucru de care nu se poate îndoi nimeni, am adăugat eu, mi se pare faptul că planeta de pe care au venit uriașii este mult mai mare decât Pământul nostru.
— De ce?
— Fiindcă era evident că ei se simțeau pe Pământ mult mai ușori decât pe planeta lor. Ați băgat de seamă ce salturi uriașe au făcut până la rachetă! Așa mergem noi pe lună… E limpede că planeta lor e mai mare.
Cine știe câtă vreme ne-am mai fi împărtășit impresiile, dacă Gin Fan-și n-ar fi observat o stâncă care semăna cu aceea de care se lovise jetul de gaze al rachetei. Am zburat într-acolo. Spre marea noastră mâhnire, pe stâncă nu existau niciun fel de urme care să fi dovedit că s-ar fi petrecut acolo cândva un eveniment atât de important.. Totuși nu ne venea să credem așa ceva. Am cercetat cât mai amănunțit toată stâncă. Nimic! Nicio scobitură cât de mică nicio piatră topită nu se găsea pe ea.
— Ei, spuse James Count, oftând obosit. La urma urmei cununa în sine este o dovadă suficient de convingătoare.
— Ia stați! Îl întrerupse Elena Nikolaevna. Priviți, terenul nostru nu se vede de aici! Asta dovedește că am cercetat altă stâncă. Uite, de la stâncă aceea se vede terenul. Hai într-acolo!
— N-a trebuit să cercetăm mult suprafața acelei stânci pentru a descoperi pe ea o adâncitură destul de mare, cu diametrul cât trei staturi omenești, rotundă, cu marginile netede, topite. Adâncitură era atât de neobișnuită încât îți dădeai seama îndată că nu fusese făcută de elementele naturii. Careva emise ideea că după acest semn se putea determina cu destulă precizie dimensiunea rachetei fotonice a uriașilor.
— Interesant, foarte interesant… murmură Gin Fan-și, pipăind peretele neted al adânciturii. Asta nu mai e hipnoză, nici sugestie, ci o dovadă palpabilă, care pe deasupra poate fi și fotografiată. Și chiar am să fac numaidecât lucrul acesta. Ne fotografie pe fondul adânciturii, apoi luă numai adâncitura din diferite unghiuri.
Am mai cercetat câtăva vreme împrejurimile stâncii, încercând să mai găsim vreo urmă a vizitei pe Pământul nostru a misterioșilor uriași albi. N-am mai descoperit însă nimic.
Ne-am întors înapoi spre locul pe care se afla cununa, și acolo am dat de o priveliște bizară: Inagos se clătina încoace și încolo cu palmele la tâmple.
— Inagos! Îi strigă Elena Nikolaevna.
Paleontologul nici nu se întoarse măcar. Planând în aer, de cealaltă parte a cununii, ne uitam la el mirați.
— N-o fi înnebunit de bucurie? întrebă Gin Fan-și.
Inagos făcu un pas înainte, legănându-se, și-și frecă ochii cu mâinile. Am înțeles ce se întâmplase.