Văzându-l pe Kinolu, îl întrebă:
— Dar, unde-i strămoșul meu?
— Iată-l!
Kinolu mă împinse spre ecran.
— O, iată deci cum arătați! exclamă ea, fixându-mă cu o curiozitate atât de sinceră, încât m-am simțit jenat.
— Și dumneavoastră, Alexandr Alexandrovici, tot așa v-ați fi uitat la un contemporan al fiorosului Atila, dacă s-ar fi sculat din mormânt, râse Kinolu și adăugă grăbit: Ei, eu mă duc. Dumneavoastră cunoașteți-vă, stabiliți-vă relațiile de rudenie.
Prin naturalețea ei, prin căldura și interesul sincer pe care mi-l arăta, Elena Nikolaevna a topit repede gheața primelor clipe ale cunoștinței noastre. Conversația s-a închegat repede între noi. Câteva clipe după aceea îi și împărtășisem planurile mele de viitor. Ea căzu pe gânduri.
— Cât mai stați în sanatoriu?
— Trei luni.
— Iată ce vă sfătuiesc, trecu ea de îndată la subiect. Luați cursul universitar de fizică atomică al profesorului Saharov. După mine, e cel mai bun dintre manualele care există în prezent. În afară de asta au apărut înregistrările pentru televiziune ale prelegerilor aceluiași Saharov. O astfel de îmbinare este foarte practică. După ce ați ascultat prelegerea la televizor puteți să aprofundați apoi același material după manual. Dacă o să vi se pară complicat, sunați-mă, voi fi oricând bucuroasă să vă pot ajuta.
Discuția noastră s-a prelungit în seara aceea. Elena Nikolaevna mi-a vorbit despre familia sa. Soțul ei, Jaroslav Pavlovici, era astronom și lucra pe Lună. Acolo erau instalate observatoare astronomice utilate admirabil. Absența aproape totală a atmosferei pe Lună ușura observațiile, pentru că de acolo poziția planetelor, a cometelor și asteroizilor putea fi determinată cu cea mai mare precizie. De asemeni se semnala apariția roiurilor de meteoriți. Totodată puteau fi prevenite rachetoplanele pentru a se evita ciocnirea lor cu bolizii. Se urmărea ca timpul să fie calculat cu exactitate, se detectau furtunile magnetice, într-un cuvânt, puteau să se desfășoare cele mai importante observații științifice, să se depună acea imensă muncă auxiliară, indispensabilă oricărei expediții interplanetare.
Fiica Elenei Nikolaevna, Ania, lucra ca zootehniciană la o ferma din Australia. Mai aveam un descendent direct, fratele Elenei Nikolaevna. Acesta se afla însă împreună cu soția lui pe Lună.
— Vă aștept cu nerăbdare — a spus Elena Nikolaevna în încheiere.
I-am făgăduit că îi voi face o vizită.
— Mai întâi am să mă duc, pentru scurtă vreme, la Moscova. Doresc nespus să o văd cum arată astăzi. Probabil că e de nerecunoscut.
Cele vorbite cu Elena Nikolaevna, sfaturile ei hotărâte, energice, mi-au insuflat îndată siguranță în forțele mele. A doua zi Kinolu mi-a procurat manualul și înregistrările pentru televiziune ale profesorului Saharov — treizeci de cutiuțe din masă plastică.
— Începeți lucrul. Ce să mă fac cu dumneavoastră!? Dar țineți minte: munciți cel mult trei patru ore pe zi și neapărat cu pauze.
— Desigur, desigur! l-am liniștit eu și introducând prima cutiuță în televizor, m-am transpus de îndată în sala de conferințe a universității.
Profesorul Saharov ținea prelegerea introductivă. Vorbea despre munca plină de abnegație în slujba științei a soților Curie care au descoperit radiul și au dat omenirii o nouă și puternică sursă de energie — nucleul atomic. Deodată, în locul profesorului, pe ecran apăru un mic punct luminos, care se transformă peste o clipă într-un glob strălucitor, întunecând lumina soarelui. Globul creștea repede, învăluindu-se într-o calotă neagră de fum și vălătuci albi de vapori de apă, condensați. Imediat după aceasta în văzduh se înălță un nor negru, iar pe Pământ țâșni suflul exploziei, al unei uriașe forțe de distrugere, stârnind praf, smulgând copacii, sfărâmând stânci uriașe, dărâmând case cu câteva etaje, semănând moartea în calea sa. În sufletul meu învie o amintire înfiorătoare, pe care aș fi vrut s-o uit pentru totdeauna.
— Aceasta a fost cea dintâi întrebuințare a energiei atomice, blestemată de omenire, se auzi glasul lui Saharov. Vedeți în fața dumneavoastră explozia bombei atomice rulată încet… Aproape în același timp cu inventarea bombei, oamenii au găsit însă mijloace pentru folosirea pașnică a energiei atomice.
Pe ecran apăru clădirea primei centrale atomoelectrice pe care o cunoaștem bine; cândva participasem și eu la construcția ei, Acum, după o serie de renovări, fusese transformată în muzeu.
— Desigur, vi se pare ciudat să vedeți centrale electrice atât de mari cu pile atomice uriașe. Ele vi se par greoaie și primitive. Aceștia sunt însă doar primii pași ai omului în supunerea atomului. Pe atunci omul semăna cu copilul din poveste care dând drumul duhului din sticlă, speriat, neputincios, se temea ca forța uriașă dar oarbă a acestui duh să nu se întoarcă împotriva lui. Forța rațiunii este însă neasemuit mai mare ca puterea fizică și duhurile rele se supun întotdeauna omului inteligent și ingenios care le-a eliberat. Strălucitul geniu uman a rezolvat o problemă importantă și extrem de complicată, găsind metoda cea mai practică și mai economică de înlăturare a radiațiilor dăunătoare, care iau naștere inevitabil în timpul reacției nucleare. Și aceasta l-a făcut un adevărat stăpân al atomului.
E lesne de imaginat cu câtă plăcere am ascultat această primă prelegere! Probabil că același lucru l-ar fi simțit și Beethoven dacă după zece ani de surzenie totală, i-ar fi revenit auzul, dându-i astfel posibilitatea să-și asculte geniala muzică.
De atunci am început să studiez zilnic. Desigur că nu m-am mulțumit să lucrez numai trei ore pe zi, ci ajunsesem uneori la șapte, ba chiar și opt.
Totuși noua fizică atomică nu mi-am însușit-o numai din manuale.
Într-o zi, plimbându-mă prin parcul sanatoriului, am auzit că sunt strigat de undeva, de sus. Am ridicat capul și pe acoperișul clădirii l-am zărit pe Ionescu, partenerul meu de tenis. Stătea cu coatele proptite de balustrada terasei și-mi făcea semne cu mâna, chemându-mă să urc la el. Liftul m-a dus repede pe terasă. Acolo, sub niște umbrare se aflau câteva mașini ciudate, părând de departe niște fotolii obișnuite, acoperite cu huse străvezii. Mașinile aveau câte două aripi scurte, strălucitoare. Erau ornitoplane, aparate de zbor cu aripi mobile, cu câte un loc și cu două locuri. Nu aveau nici elici, nici motoare cu reacție, zburau ca păsările sau insectele, prin mișcarea aripilor. Deveniseră unul dintre cele mai răspândite mijloace de locomoție.
— Fac o revizie preventivă „buburuzei” mele — spuse Ionescu. Vreți să-mi dați o mână de ajutor?
Am consimțit bucuros, verificând unul din dispozitivele motrice.
— Trebuie să punem pinioane noi, a hotărât Ionescu. Continuați deocamdată demontarea. Am să aduc într-o clipă altele noi.
În lipsa lui am încercat să ajung la dispozitivul de comandă, dar mă împiedica capota care acoperea motorul. Am căutat șuruburile care îl fixau de carcasă, dar nu exista așa ceva. Observând într-o parte a capotei o ieșitură, am luat o cheie mecanică și folosind-o drept pârghie am încercat s-o desprind. Capota nu ceda. Am apăsat asupra cheii cu tot trupul. În clipa aceea s-a întors Ionescu.
— Stați! a strigat el deodată speriat. Ați înnebunit! Ce faceți?!
Am scăpat cheia din mână fără să înțeleg ce s-a întâmplat.
— Bine că am ajuns la vreme — spuse el, liniștindu-se. Altfel cine știe ce făceați.