— Am încercat doar să ridic capota…
— E capacul învelișului transformator — mi-a spus el cu un ton de parcă în felul acesta ar fi explicat totul.
— Dar ce este învelișul transformator? l-am întrebat.
Mă obișnuisem deja în rolul băiețașului poreclit Dadece, care, fără să se sfiască câtuși de puțin, pune necontenit întrebări vârstnicilor.
— Cum, nu știți? O, atunci va trebui să vă explic, ca să nu vi se mai întâmple așa ceva.
Montând la loc noile pinioane, el începu să-mi explice:
— Sub această capotă este așezat motorul atomic.
— Atât de mic?! Și ce se face cu radiațiile vătămătoare, inevitabile în timpul dezagregării atomice?
— Sunt neutralizate de învelișul transformator.
— Le captează?
— Nu, se petrece un proces mai complicat. Eu nu sunt specialist, de aceea vă pot explica doar schematic ceea ce se întâmplă. Cred însă că o să înțelegeți. Cea mai mare primejdie pentru om sunt particulele neutre, care iau naștere în timpul dezagregării combustibilului atomic — neutronul și particula gamma. Dacă ar putea fi transformate în particule cu sarcină electrică, captarea lor ar fi simplă. Asemenea reacții „inverse” au fost descoperite acum vreo optzeci de ani. În învelișul transformator particulele neutre sunt transformate în particule încărcate și apoi captate. Pentru dumneavoastră este desigur interesant de știut cum se face operația aceasta. Dar aici nu vă pot fi de folos.
— Vă mulțumesc foarte mult, i-am spus.
— Pentru ce? Pentru explicația mea incompletă?
— Nu, pentru că m-ați salvat de boala atomică.
M-am uitat cu coada ochiului, atent și respectuos la capotă. Sub ea se ascundea una din cele mai splendide minuni ale tehnicii secolului douăzeci și doi — motorul atomic portativ, care împreună cu învelișul său transformator nu era mai mare ca o valijoară de sport. Pentru mine era clar și fără cuvinte că realizarea unui motor atât de mic și totodată foarte puternic, sigur și nepretențios, însemna o adevărată revoluție tehnică; el putea fi instalat oriunde era nevoie de forță motrice.
Îmi aminteam de reactoarele atomice din vremea noastră; închise în carcase imense de plumb și beton, ele puteau fi utilizate doar pe transoceanice, iar prototipurile cele mai reușite abia încăpeau în submarinele mari.
Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit erau însă realizările în domeniul ciberneticii. Cred că dacă mi s-ar cere să caracterizez în două cuvinte noutățile principale în tehnica secolului douăzeci și doi, atunci, fără a sta pe gânduri, aș numi două lucruri: atomul și cibernetica. Această caracterizare n-ar fi desigur completă, dar ar oglindi limpede semnificația tehnicii acestor zile.
Cibernetica! De câte ori am avut prilejul să întâlnesc mai târziu acest cuvânt care abia începuse să capete circulație în zilele noastre! Fără mașinile cibernetice care înlocuiesc atâtea activități ale omului producția acestei epoci pur și simplu n-ar putea fi imaginată, așa cum în zilele noastre lipsa electricității ar fi fost de neconceput. Ele reprezintă încoronarea automatizării, triumful ei. Ele au eliberat din producție armate întregi de oameni, înlocuindu-i în acele operații care pot fi executate fără participarea omului.
Totuși oricât de „ingenioasă”, oricât de perfectă ar fi, mașina rămâne mașină, nefiind capabilă de o creație independentă. Creația este un câmp de activitate unde omul nu va putea fi niciodată înlocuit de nicio mașină, oricât de perfecționată ar fi aceasta.
CAPITOLUL III. ELECTRONUL ESTE INEPUIZABIL
Peste două luni și jumătate i-am comunicat bucuros Elenei Nikolaevna că terminasem cursul de fizică atomică.
— Acum țineți-vă de cuvânt, i-am spus.
— În ce privință?
— Mi-ați promis că-mi veți povesti despre munca dumneavoastră.
— Am promis, îmi amintesc. Dar mai întâi, iată cum vom proceda. Revista „Fizica atomică” a publicat relatări periodice cu privire la munca noastră. Tot acolo se găsesc și câteva articole ample scrise de către colaboratorii institutului nostru. Citiți mai întâi toate acestea și după aceea o să stăm de vorbă.
Am citit articolele despre munca institutului, adânc impresionat de măreția problemei pe care se apucaseră s-o rezolve acești oameni.
Razele soarelui se revarsă pe Pământ de miliarde de ani, aducând căldura, lumina, și odată cu ele viața. Ele însuflețesc toate ființele de pe Pământ, începând de la bacteriile microscopice și terminând cu omul. Fără razele dătătoare de viață ale soarelui planeta noastră ar fi moartă, pustie. Pe suprafața ei ar domni o liniște mormântală, tulburată arareori doar de vuietul surd al căderii meteoriților.
Soarele își împarte însă darurile fără socoteală. Razele lui alunecă pe cei doi poli ai planetei noastre, nefiind în stare să topească stratul uriaș de gheață veșnică. Imensele întinderi ale deșerturilor de gheață au rămas vreme îndelungată pustii.
În pragul celui de al treilea mileniu lumea a început să vorbească despre îmbunătățirea climei în emisfera nordică. Oamenii însă au putut să-și realizeze visul doar atunci când a devenit posibilă dirijarea economiei Pământului în interiorul tuturor popoarelor. Construind baraje uriașe și deviind curentele marine, oamenii au îmbunătățit clima regiunilor nordice ale Europei, Asiei și Americii.
Antarctida — iată încă un imens pustiu de gheață. Ocupați cu transformările grandioase din emisfera nordică oamenii păreau să fi uitat vremelnic de această „pată albă” de pe harta globului. Curând, însă, Antarctida a atras asupra ei atenția încordată a oamenilor.
La câțiva ani după topirea ghețurilor în emisfera nordică s-a constatat că stratul de gheață din Antarctida creștea tot mai mult.
Nivelul Oceanului Pacific, care crescuse puțin în perioada de topire a ghețurilor în emisfera nordică, acum scăzuse din nou. După toate probabilitățile, apele evaporate de pe suprafața oceanului s-au condensat, depunându-se sub forma unor noi straturi de gheață pe continentul antarctic.
Unele cercetări preliminare ale savanților au arătat că îngroșarea gheței pe cel de al șaselea continent putea avea urmări grave. Existau temeri că datorită formării la Polul Sud a unor imense mase de gheață putea să se producă modificarea înclinării axului terestru.
În fața oamenilor de știință de pe Pământ se punea problema topirii straturilor nou formate, oprindu-se astfel îngroșarea gheței care acoperă Antarctida.
Un grup de savanți ai Institutului de fizică atomică din Toritown elaboraseră o idee îndrăzneață: să se creeze un soare artificial care, aflându-se la o distanță de trei până la cinci sute kilometri de Pământ, să radieze energie suficientă pentru a opri îngroșarea gheței de pe Antarctida.
Activitatea acestor oameni de știință se afla sub conducerea Elenei Nikolaevna.
Era limpede că în interiorul microsoarelui trebuiau să se producă puternice reacții termonucleare, asemănătoare acelora care au loc în adâncurile misterioase ale adevăratului soare. Numai cu ajutorul unor asemenea transformări ciclice putea fi asigurată existența îndelungată a microsoarelui și se putea obține cantitatea necesară de lumină și căldură. Dar toate acestea erau doar premizele. În fața oamenilor de știință se ridicase problema: cum se va asigura stabilitatea microsoarelui artificial?
Soarele cel adevărat nu se „fărâmițează”, nu se rupe în bucăți datorită faptului că toate forțele care acționează asupra lui se echilibrează. Pe de o parte, substanța gazoasă aflată sub acțiunea unei presiuni imense tinde să se dilate. Pe de altă parte, acestei covârșitoare forțe destructive i se opune însăși greutatea gazelor. De aceea a existat soarele în decursul a atâtor miliarde de ani și va exista, păstrându-și forma constantă de sferă.