II
Astronava stătea culcată pe rampa de lansare ca un monstru adormit sub pîlpîirile îndepărtate ale stelelor. Trupul ei zvelt, îmbinare de linii prelungi și rotunjite, lăsa să se ghicească forța uriașă ascunsă în măruntaiele de metal.
Matei era pătruns de un sentiment încercat și altădată, pe care — dacă n-ar fi fost teama de ironiile tovarășilor săi — l-ar fi mărturisit mîngîind ușor, cu vîrful degetelor, carcasa lucitoare. Se stăpîni însă și urcă încet scărița mobilă, îmbrățișînd cu o ultimă privire cerul opalin, clădirile cosmodromului, rachetele poșiale și de pasageri… Într-o străfulgerare înțelese că părăsea toate aceste lucruri și altele încă mai apropiate pentru multă vreme — poate pentru totdeauna. Trăise pînă atunci mirajul neîntrerupt al marii plecări. Probele din ce în ce mai grele la care fuseseră supuși, miile de pagini acoperite cu scheme, formule și ecuații — totul se topea în imaginea „Albatrosului” țîșniad spre cer ca înțr-o erupție de flăcări portocalii. Și acum, cînd clipa despărțirii sosise, ochii săi îi întîrziau asupra frumuseților peste care lunecaseră cu indiferență…
Megafoanele își lansară din nou chemarea imperioasă: „Părăsiți împrejurimile rampei de lansare! Ultimul electrocar se retrage peste 5 minute!” Vrînd parcă să dea mai multă greutate cuvintelor, fasciculele de lumină ale reflectoarelor încetară să mai măture terenul, concentrîndu-se asupra grupului dominat de statura înaltă a lui Moroianu. Erau acolo reporteri care nu se îndurau să-și părăsească „prada”, admiratoare cu brațele încărcate de flori…
Inginerul zîmfoi încă o dată în fața obiectivelor aparatelor de televiziune, se smulse din cercul celor care încercau să nîai obțină un autograf și se îndreptă grăbii spre scară. Ajunsese aproape de ultima treaptă, cînd piciorul îi alunecă. Matei îi prinse de umăr, cu gînd să-l ajute, dar inginerul îi dădu mina 1a o parte și intră în cabină fără să secată nici o vorbă.
Pricina supărării nu-i era necunoscută lai Matei. Cu toată ora tîrzie fixată pentru decolare — aproape de miezul nopții — sute de oameni veniseră să-i conducă. Dar Moroianu se arătase nemulțumit:
— Acum cîteva ceasuri ar fi fost mii…
— Ai dreptate, spusese calm Șerban Stoia. Numai că atunci n-am fi putut folosi adausul de viteză al mișcării Pămîntului în jurul axei sale…
— Și trei sute m/sec nu-ș chiar de lepădat, adăugase Matei.
— Asta o știu din școala elementară! aruncase Moroianu, jignit.
…Matei ridică din umeri: „O să-i treacă… Avem destul timp pentru asia…” și se pregăti să intre, la rîndul său, în cabină.
De departe, din adîncul mării de aur a holdelor coapte, veni o adiere abia simțită. Matei o sorbi ca pe un ultim mesaj al bătrînei planete și păși peste prag, încerclnd să-și oprească tremurul buzelor.
Ușile se închiseseră ermetic, rupînd brutal contactul direct cu lumea din afară. Intr-o liniște nefirească, asîronauții începură să se pregătească de pornire. Ajutîndu-se unul pe altul, își înfășurară în jurul trupului bandajul pentru micșorarea efectului accelerației. Era o panglică lată de crilon, un material plastic care devenea din ce în ce mai rezistent pe măsură ce creștea tensiunea exercitată asupra lui, repartizînd-o în chip egal pe toată suprafața elastică.
În sfîrșit, punîndu-și căștile radiofonice și Iaringofoanele, se întinseră pe fotoliile-pat. Deasupra ușii se aprinse un bec roșu. În căști se auzi o voce înăbușită de emoție: „Atențiune! Cuplez motorul!” La postul de pilotaj, Virgil Negrea apăsă pe butonul cu inscripția „Pilotul automat” și se lăsă pe spate, închizînd ochii.
Într-una din încăperile cosmodromului, un om urmărea secundarul uriaș al ceasului prins în perele. Mîna lui se apropie de o manetă, șovăi o f rin tură de secundă și o împinse, cu o mișcare bruscă, spre triunghiul fosforescent al „pornirii”.
Motoarele „Albatrosului” tușiră o dată scurt, apoi văzduhul se umplu de un vaier adine, cutremurător. Patru coloane de fum susțineau parcă aparatul cere urca spre zenit. Vaierul crescu tot mai înalt și mai subțire, îniîrzimd o clipă Ia granița ullrasonică, apoi se stinse.
Înfășurat în bandaj, Matei era neputincios ca o crisalidă închisă în temnița ei de mătase. Brațele, picioarele, corpul întreg îi gemea sub povara crescîndă a accelerației. Fiecare inspirație îi cerea un efort dureros.
Cadranele de deasupra lui pluteau într-un văl tulbure de ceață. Își spuse, întîi, că e fumul unui incendiu care mocnește în pîntecul astronavei. Vru să strige, dar nici un sunet nu-i ieșea din gura larg deschisă. Nu era în stare nici să-și miște ochii în orbite.
Își pierduse aproape cunoștința, cînd vibrația uriașului proiectil își schimbă ritmul, și strivitoarea presiune începu să se micșoreze. Peste cîteva minute, motorul tăcu. Încă amețit, Matei auzi vocea pilotului:
— Tovarășe Stoia!
— …
— Tovarășe Stoia! Profesore! De ce nu răspunzi?
Șerban Stoia rîse încet — un rîs fără vlagă, ca un ecou depărtat:
— Te-ai speriat, Virgil? Abia m-am dezmeticit…
— Cum te simți? Să viu la dumneata?
— Nu, nu! Ai destulă bătaie de cap cu „roboții” dumitale. Grigore și Matei sînt mai aproape…
— Dar tac amîndoi!..
Matei izbuti să sfărîme cercul de gheață care-i sirinsese gîtlejul.
— Astronomul e la post, spuse el. Să vedem ce-i cu Grigore.
Virgil răsuflă ușurat:
— Dacă ți-ai revenit și tu, nu mă mai tem pentru Grigore. Adu-ți aminte ce țanțoș era la „zidul curajului”[3]!..
Pe pămînt, în timpul probelor speciale, Moroianu se arătase a fi cel mai rezistent la creșterea bruscă a vitezei. Natura îl înzestrase, de altfel, cu un corp de ailet și cu o sănătate de fier.
Acum zăcea nemișcat. Fruntea îi era acoperită de broboane mari de sudoare și fața îi încremenise într-o expresie de negrăită spaimă. Matei crezu o clipă că Moroianu a murit. Neavînd la îndemînă un obiect tăios, alergă la postul de pilotaj și smulse un bisturiu din trusa medicală. Intorcîndu-se lîngă trupul inert, tăie cu mișcări febrile crusta elastică de crilon și-și lipi urechea de pieptul inginerului. Inima bătea — abia auzit — ca pîlpîitul aripilor unui fluture, dar bătea!..
III
Pe la mijlocul secolului trecut, unii își închipuiau navele cosmice ca pe un soi de labirinturi înțesate cu ecrane, lămpi, cadrane, butoane și manete multiforme și multicolore. Văpaia timpului i-a mistuit de ’mult pe acești visători, demni de tot respectul nostru. Dar dacă ar fi să renască din propria lor cenușă, ar privi desigur cu multă uimire astronavele noastre, a căror principală caracteristică este simplitatea.
„Albatrosul” nu făcea excepție de la această regulă generală. (Unii dintre cititori l-au văzut, poate, expus la Muzeul astronautic din București.) La postul de pilotaj se aflau panoul comenzilor automate și al instrumentelor de calcul, ecranul radarului… Și cam atît. Rolul pilotului era mai mult de a supraveghea bunul mers al aparatelor. Măiestria lui avea să se arate mai tîrziu, în timpul operațiilor complicate ale „amarti zării”, cînd aprecierea complexului de factori interni și externi nu putea fi lăsată doar pe seama creierului electronic.
Cu toate acestea, nici pilotul și nici ceilalți membri ai expediției nu-și omorau zilele într-un „dolce far niente”. Spațiul restrîns neîngăduind îmbarcarea tuturor specialiștilor necesari, echipajul fusese nevoit să-și însușească într-un timp record cunoștințe care ar fi necesitat ani de studiu. În chip firesc, învățătura continua și pe astronavă. Matei, de pildă, candidat în științe astronomice, își completa cunoștințele de botanică — în special despre flora polară și cea din pustiuri, care se dezvoltă în condiții oarecum asemănătoare celor de pe Marte. Înainte de a deveni specialist în comunicații fără fir, Moroianu urmase medicina, în virtutea acestui fapt i se încredințase sarcina de a supraveghea starea sănătății colegilor săi. Iar profesorul Șerban Stoia, o somitate în domeniul construcției de aero și astronave, își umpluse rafturile dulapului din perete cu tratate de mineralogie, asupra cărora stătea aplecat zile întregi.
3
În epoca în care se petrece acţiunca acestei povestiri nu se foloseau încă fuzeele de antrenament. Printre metodele rudimentare cu ajutorul cărora viitorii astronauţi erau obişnuiţi cu acceleraţia se număra şi aşa-zisul „zid al curajului”.
Inchipuiţi-vă un cilindru uriaş pe al cărui perete interior se roteşte o motocicletă. Forţa centrifugă menţine motocicleta pe perete şi creează o suprasarcină ajungînd pînă la 4 g. Deci, timp de citeva minute, greutatea motociclistului creşte pînă la 200–250 kg. După cum se ştie, la decolarea şi aterizarea unei astronave se produce un fenomen asemănător, datorită acceleraţiei (N. A.).