Mai era o zi pînă la întîlnirea cu roiul de meteoriți. Astronauții renunțaseră la ocupațiile lor obișnuite, simțind nevoia să fie mereu împreună, uniți chiar prin tăcerea pe care nu îndrăzneau s-o tulbure. Pentru prima oară de la plecare, puseseră în funcțiune micul aparat de proiecție, urmărind cu nostalgie imagini ale planetei natale — bulgăre de argint pierdut undeva în imensitatea nesfîrșită a Universului.
În aceste împrejurări, Moroianu îi surprinse încă o dală prin atitudinea sa. Era cel mai calm dintre toți, destins și surîzător, cum nu-l mai văzuseră nicicînd. S-ar fi zis că apropierea primejdiei făcuse din el un alt om.
— Ce i s-o fi întîmplat? se miră Matei, urmărind din ochi silueta inginerului, care se îndrepta spre cabina de comandă. Dacă am avea alcool pe bord…
— Și n-avem? îl întrerupse Virgil, bătăios. Cheia de la dulapul cu medicamente se află totdeauna în buzunarul lui!
Șerban Stoia schiță un gest de nemulțumire, intervenind în discuție:
— Zău că mergeți prea departe! Asia sună puțin a invidie…
— Dar bine, profesore, spune și dumneata dacă e firesc…
— Poate că e firesc, Matei. Se spune că eroi sînt aceia care izbutesc să-și învingă frica…
La masa de seară, pe cînd ceilalți abia ciuguleau din salata de roșii proaspete, inginerul pufni deodată în rîs:
— Dac-ați ști ce caraghioși sînteți! Ar trebui să vă imortalizez într-o fotografie: „Astronauții cărora li s-au înecat corăbiile!”…
— Tovarășe Moroianu, nu înțeleg…
— Ba înțelegi prea bine, profesore. Vi-i teamă că n-o să mai dați ochii cu scumpa noastră Gea Fiți pe pace, o s-o revedeți, și încă mult mai curînd decît vă așteptați.
Vorbea cu un aer triumfător, aruncîndu-și capul pe spate și țintind un punct deasupra capetelor convivilor săi.
— Ce vrei să spui? îl întrebă Matei, căutînd să-i întîlnească privirea.
— Vreau să spun că datorită mie „Albatrosul” n-o să piară sfîrtecat de meteoriți.
Virgil interveni cu o ironie ceremonioasă:
— Dacă-mi dai voie, stimate colega, cred că datorită mai curînd aliajului extradur și radarului!
— Aliajul și radarul tău nu fac două parale! Nu există decît o soluție! O altă soluție!
Nemaipăstrînd nimic din masca stăpînirii de sine, Moroianu apăsă înfuriat butoanele situate pe brațele fotoliului său. Eliberat din strînsoarea legăturii elastice, se înălță brusc spre tavan cu capid în jos.
— Stai! Ce vrei să faci! se alarmă profesorul.
— Ce trebuia făcut mai de mult! răspunse inginerul pornind spre ușă. Am ajuns la capătul liniei și întoarcem. Dacă vrea cineva să coboare, e liber.
Dezmeticindu-se, Virgil și Matei se aruncară asupra lui aproape în aceeași clipă, înțelegînd că e gata să săvîrșească un fapt cu urmări ireparabile. Dar Moroianu, care-i pîndea cu coada ochiului, se răsuci pe jumătate în aer și scoase mîna din buzunarul drept. Răsună o bubuitură. Virgil păli și-și duse mîna la umăr. Matei șovăi o clipă — destui pentru ca Moroianu să închidă ușa pe din afară. Se repezi atunci la butonul de comandă al micului servomotor, dar mecanismul nu voia să asculte. Ușa era blocată. Erau, toți trei, prizonierii inginerului.
— Ar fi poate un mijloc de a-l împiedica pe Moroianu, gîndi Matei cu voce tare.
Profesorul și Virgil tresăriră. Își bătuseră capul împreună mai bine de un ceas, fără să găsească o soluție. Ca să-și croiască drum prin ușa metalică, le-ar fi trebuit un aparat oxihidric sau un explosiv, or nu aveau la îndemînă nici măcar un ciocan și o daltă.
Situația era într-adevăr desperată. Moroianu se afla în cabina de comandă, efeciuînd, desigur, calculele necesare pentru a întoarce astronava spre Pămînt. Aceasta însemna nu numai spulberarea tuturor nădejdilor care însoțeau expediția. O greșeală cît de mică ar fi avut drept urmare primejduirea vieții întregului echipaj. Părăsind ruta calculată cu atîta minuțiozitate în birourile Institutului de astronautică, „Albatrosul” avea să intre pe o orbită nouă și poate nesigură, ajungînd pînă Ia urmă în sfera de atracție a cine știe cărui asteroid.
Matei reluă cu mai multă hctărîre:
— Am putea să-l surprindem din afară. Dacă cineva ar ieși prin camera-ecluză…
— Ar avea senzații tari în spațiul cosmic, îi întrerupse Virgil. Dai ca legătură are asta cu Moroianu?…
În ochii profesorului licări o luminiță de înțelegere.
— Continuă, Matei. Cred că știu unde vrei să ajungi.
— E numai o ipoteză. Mă întreb dacă sa s-ar putea pătrunde în interiorul astronavei prirclr-una dintre țevile de eșapament ae motoarelor auxiliare…
Simțind remușcarea din glasul profesorului, Matei se grăbi să înlăture obiecția:
— Să presupunem că diametrul țevii este suficient de mare.
— Să mai presupunem și altceva, se amestecă iar Virgil. Închipuiți-vă că Moroianu a isprăvit calculele și pune în funcțiune motorul în timp ce „omul” se află în țeavă.
— Un risc exislă, desigur, remarcă Matei, Infiorîndu-se. Dar mai bine să mori într-o frîntură ele secundă, cu plămînii arși de vaporii supraîncălziți, decît să agonizezi luni de zile știind că va veni vremea cînd aerul și hrana vor începe să lipsească…
— Îți faci iluzii, dragul meu! Costumul spațial e foarte rezistent, iar jetul de vapori ar fi atît de puternic încît te-ar azvîrli ca dintr-o gură de tun. Înainte de a simți căldura, te-ai afla la o mare distanță de astronavă… Agonia ar dura mai puțin, e adevărat, dar ai îndura-o singur… SINGUR!..
Virgil tăcu, istovit, și încercă să-și aprindă o țigară. Cu o singură mînă era greu. Vrînd să-l ajute, profesorul scăpără un chibrit. Dar flacăra pîlpîi o clipă, se strînse într-o mică sferă palidă și se stinse.
Abia atunci își dădură seama că uruitul aproape imperceptibil al ventilatoarelor încetase. Sccțlnd din funcțiune servomotorul ușii metaiice, Moroianu detectase — pesemne — circuitul aerației artificiale a cabinei. Și fără asta, în absența gravitației, nu numai flacăra, ci și oamenii se înăbușă după un timp.
Ultimele ezitări ale lui Matei se spulberară.
— Am să încerc, spuse el încet. Ajuiați-mă să mă îmbrac.
VI
Cînd pompele fixate în pereții camerei-scîuză îrighițiră ultimul strop de aer, trapa exterioară se deschise. Biruindu-și tremurul nervos, Matei făcu un pas, încă unul, și tălpile sale magnetice se lipiră de trupul metalic al „Albatrosului”.
Manualul astronautului (prima ediție) cuprindea multe indicații folositoare. Autorii uitaseră însă să arate cum trebuie să acționezi cînd picioarele îți sînt legate de un vehicul interplanetar prin invizibilul flux magnetic, iar restul corpului plutește liber într-o lume nesupusă legilor gravitației.
Fiecare mișcare însemna pentru Matei o aventură cu sfîrșitul necunoscut. Se legăna într-o parte și într-alta, nesigur ca un copil care abia a învățat să meargă. Despre orientare nici nu putea fi vorba atîta timp cît poziția îi era nestabilă — lăsînd deoparte faptul că orbecăia într-o beznă pe lîngă care nopțile pămînîene par zile însorite.
Matei hotărî să înceapă prin a-și regăsi echilibrul și se întinse încet, cu precauție, de-a lungul astronavei. Apoi aprinse becul de pe cască și încercă să descopere una dintre țevile de eșapament ale motoarelor auxiliare. Zări, nu prea departe, un capăt de cilindru și porni într-acolo.