Ochiul Lumii

Robert Jordan Ochiul Lumii Volumul 1 • Seria Roata Timpului

PROLOG Piscul Dragonului

Palatul încă se mai cutremura din când în când, pe măsură ce pământul huruia din adâncuri, amintindu-şi de ceea ce se petrecuse, şi gemea de parca nu-i venea să creadă. Razele de soare care pătrundeau prin fisurile din pereţi făceau să sclipească fuioarele de praf care tot mai pluteau în aer. Peste tot, pe pereţi, pe podele, pe tavane, se vedeau urmele pârjolului. Dungi negre şi late străbăteau vopseaua scorojită şi luciul frescelor ale căror culori fuseseră cândva vii şi vesele; funinginea acoperea dărâmăturile frizelor de oameni şi animale, care păreau că încercaseră să plece până ce avea să se liniştească haosul. Morţii zăceau peste tot, bărbaţi, femei şi copii, culcaţi la pământ, în timp ce încercau să fugă, de fulgerele care luminaseră fiecare coridor, sau cuprinşi de flăcările care izbucniseră de pe urma acestora, sau rămaşi prizonieri în piatra care se revărsase peste tot, ca şi cum ar fi fost vie, înainte să se lase iarăşi liniştea. Printr-un ciudat contrast, tapiseriile colorate şi tablourile, toate nişte capodopere, atârnau încă la locul lor, neatinse, cu excepţia porţiunilor în care pereţii umflaţi le strâmbaseră poziţia. Mobilele meşteşugit lucrate, încrustate cu fildeş şi aur, rămăseseră pe loc; se dărâmaseră doar cele care fuseseră atinse de podeaua care se vălurise. Mintea care provocase distrugerea lovise drept la ţintă, fără să bage în seamă lucrurile neimportante.

Lews Therin Telamon rătăcea prin palat, ţinându-şi cu iscusinţă echilibrul atunci când pământul se clătina.

— Ilyena! Iubito, unde eşti?

Poala mantiei sale, de culoare cenuşiu deschis, se umezi de sânge, atunci când păşi peste cadavrul unei femei care zăcea cu ochii încă deschişi, încremeniţi a neîncredere; frumuseţea ei bălaie fusese distrusă de groaza ultimelor clipe.

— Iubita mea soţie, unde eşti? Unde se ascund cu toţii?

Privirile îi căzură asupra propriei imagini, reflectate într-o oglindă care atârna strâmb pe un perete de marmură, umflat din loc în loc. Cândva, veştmintele sale fuseseră de o eleganţă regală, colorate în cenuşiu, stacojiu şi aur; acum, stofa frumos ţesută, adusă de neguţători de dincolo de Marea cea Mare, era ruptă şi murdară, plină de praf, acelaşi praf care-i năclăia părul şi pielea. Pipăi o clipă simbolul cusut pe mantie, un cerc pe jumătate alb şi pe jumătate negru, culorile fiind separate de o linie şerpuită. Simbolul acela însemna ceva. Dar cercul brodat nu-i putea ţine atenţia trează pentru prea multă vreme. La fel de mirat, se privi în oglindă. Văzu un bărbat înalt, de-abia ajuns la vârsta mijlocie, chipeş cândva, dar acum cu părul mai mult alb decât castaniu şi cu chipul ridat din cauza încordării şi a grijilor, cu ochi întunecaţi, care fuseseră martori la prea multe grozavii. Lews Therin chicoti, apoi îşi dădu capul pe spate. Râsul său răsună prin sălile lipsite de viaţă.

— Ilyena, iubito! Vino încoace, dragă soţie. Trebuie să vezi şi tu asta.

În spatele său văzduhul se văluri, sclipi, apoi se închegă, dând la iveală silueta unui bărbat care privi în jur şi se strâmbă o clipă, dezgustat. Nu era la fel de înalt ca Lews Therin şi era îmbrăcat numai în negru, cu excepţia dantelei albe ca zăpada de la guler şi a modelelor argintii care împodobeau vârfurile răsucite ale cizmelor sale înalte până la glezne. Păşi atent, ţinându-şi cu grijă mantia ca să nu atingă morţii. Podeaua încă tremura de pe urma cataclismului, dar atenţia bărbatului era îndreptată asupra celui care se privea în oglindă şi râdea.

— Prinţ al Dimineţii, rosti el. Am venit să te iau.

Râsul încetă brusc, iar Lews Therin se întoarse, fără să pară surprins.

— Aha, un oaspete. Ai Glas, străine? În curând va fi vremea pentru Cântare, iar pe aici sunt cu toţii bine veniţi să ia parte. Ilyena, iubito, avem un oaspete. Ilyena, unde eşti?

Bărbatul în negru făcu ochii mari de uimire, se repezi spre cadavrul femeii cu părul auriu, apoi se înapoie la Lews Therin.

— Lua te-ar Shai’tan, oare mâna te-a atins deja atât de adânc?

— Numele ăsta, Shai…, murmură Lews Therin, tremurând şi ridicând o mână ca şi cum încerca să ţină ceva la distanţă. Nu trebuie să-l rosteşti. E primejdios.

— Deci măcar atâta îţi aminteşti. Primejdios pentru tine, prostule, nu pentru mine. Ce-ţi mai aminteşti? Trezeşte-te, idiot orbit de Lumină! N-am să te las să sfârşeşti aşa, nepăsător, cu mintea rătăcită! Aminteşte-ţi!

O clipă, Lews Therin rămase cu ochii holbaţi la mâna sa ridicată, fascinat de dârele de negreală. Apoi se şterse pe haina încă şi mai murdară şi îşi îndreptă atenţia către celălalt.

— Cine eşti şi ce vrei?

Bărbatul în negru îşi îndreptă umerii, arogant.

— Cândva, mi se zicea Elan Morin Tedronai, dar acum…

— Distrugătorul Speranţei, se auzi şoapta lui Lews Therin; o amintire îi zvâcni în minte, dar el întoarse capul, ferindu-se.

— Deci tot îţi mai aminteşti câte ceva. Da, Distrugătorul Speranţei. Aşa mi-au spus oamenii, după cum şi ţie ţi-au spus Dragonul, dar, spre deosebire de tine, eu îmi port numele cu bucurie. Mi l-au dat ca să mă facă de ruşine, dar mai am încă vreme să-i fac să îngenuncheze şi să-l adore. Tu ce ai să faci cu numele tău? După ziua de azi ţi se va spune Ucigaşul de Neam. Ce-ai de gând să faci?

Lews Therin se încruntă, privind în lungul sălii distruse.

— Ar trebui ca Ilyena să fie aici, să întâmpine oaspetele, murmură el absent, apoi ridica glasul. Ilyena, unde eşti?

Pământul se cutremură; corpul femeii cu părul auriu tresăltă, ca şi cum i-ar fi răspuns, dar ochii lui nu îl zăriră.

Elan Morin făcu o grimasă.

— Uită-te la tine, zise el cu dispreţ. Cândva, erai primul dintre Slujitori. Cândva purtai Inelul de Tamyrlin şi şedeai pe Tronul Înalt. Cândva stăpâneai cele Noua Sceptre de Putere. Şi acum, uită-te la tine! O zdreanţă de om, jalnic, distrus. Dar nu-i de ajuns. M-ai umilit în Sala Slujitorilor. M-ai înfrânt la Porţile din Paaran Disen. Dar acum eu sunt cel mai mare. N-am să te las să mori până ce nu-ţi dai seama de asta. Iar când vei muri, ultimul tău gând va fi întruchiparea deplină a înfrângerii tale, şi vei vedea că este desăvârşită. Sau, poate, nici nu te las să mori…

— Nu înţeleg de ce nu apare Ilyena. Ce-o să mă mai certe dacă i se va părea că i-am ascuns un oaspete. Sper că îţi place conversaţia, ea e înnebunită după asta. Ai grijă. Ilyena îţi va pune atâtea întrebări, că s-ar putea să ajungi să-i spui tot ce ştii.

Dându-şi mantia cea neagră pe spate, Elan Morin îşi arcui palmele.

— Păcat de tine, murmură el, că nu e aici vreuna dintre Surorile tale. Eu niciodată nu m-am priceput la Vindecare, iar acum urmez calea unei alte puteri. Dar chiar şi una dintre ele ţi-ar fi putut oferi câteva clipe de trezie, dacă nu apucai s-o distrugi mai întâi. Eu pot să fac ceva la fel de potrivit pentru ceea ce vreau să obţin.

Zâmbetul care-i apăru brusc pe faţă exprima cruzime.

— Numai că mi-e teamă că vindecarea lui Shai’tan e diferită de cea pe care o cunoşti tu. Vino-ţi în fire, Lews Therin!

Întinse mâinile, iar lumina se micşoră, de parcă o umbră acoperise soarele.

Lews Therin fu cuprins de durere şi ţipă, un ţipăt care venea din adâncurile fiinţei lui, un ţipăt căruia nu-i putea pune capăt. Pe şira spinării i se întinseră flăcări; prin vene i se scurse acid. Se prăvăli pe spate, căzând pe podeaua de marmură; capul său se lovi de piatra şi zvâcni. Inima începu să-i bată de-i spărgea pieptul; fiecare bătaie îi trimitea prin trup o nouă flacără. Neajutorat, el începu să se zvârcolească. În loc de craniu avea un glob care se zvârcolea, pe punctul să crape. Strigătele sale răguşite răsunară prin tot palatul.