Ewin avea doar paisprezece ani, şi, din pricina diferenţei de vârstă dintre ei, Rand şi Mat nu prea luau, de obicei, în seamă nimic din ce le spunea. De data aceasta însă, schimbară o privire uluită, apoi începură să vorbească în acelaşi timp.
— În sat? întrebă Rand. Nu în pădure?
În aceeaşi clipă, Mat adaugă:
— Avea o mantie neagră? I-ai zărit chipul?
Ewin privea uimit de la unul la altul, apoi, când Mat făcu un pas ameninţător spre el, începu grăbit să vorbească.
— Fireşte că i-am zărit chipul. Iar mantia e verde. Sau cenuşie, poate. Se schimbă, de parcă şi-ar lua aceeaşi culoare cu ce e împrejur. Câteodată nici nu-l vezi, chiar dacă te uiţi drept la el, dacă nu se mişcă. Iar a ei e albastră precum cerul şi de zece ori mai elegantă decât toate hainele de sărbătoare pe care le-am văzut în viaţa mea. Şi ea e de zece ori mai drăguţă. E o doamnă de viţă nobilă, ca în poveşti. Precis că-i aşa.
— Ea? zise Rand. Despre cine vorbeşti?
Se holbă la Mat, care-şi pusese ambele mâini în cap şi ţinea ochii strâns închişi.
— De ei voiam să-ţi spun, mormăi Mat, înainte să mă iei cu…
Se întrerupse, deschise ochii şi-i aruncă o scurtă privire lui Ewin.
— Au ajuns aseară, continuă Mat după o clipă, şi şi-au luat camere aici, la han. I-am văzut când au sosit călare. Ce cai, Rand. N-am văzut niciodată cai aşa de înalţi sau aşa de bine îngrijiţi. Ai zice că pot să galopeze la nesfârşit. Cred că el lucrează pentru ea.
— E în slujba ei, se amesteca Ewin. Aşa se zice în poveşti: în slujba ei.
Mat continuă, de parcă nici nu l-ar fi auzit:
— Oricum, el ascultă de ea şi face tot ce i se spune. Numai că nu arată a servitor. Poate că-i soldat. După cum îşi poartă sabia, zici că-i parte din trupul lui, ca mâna sau piciorul. Pe lângă el, gărzile neguţătorilor arată ca nişte câini de pripas. Iar ea, Rand… Nu mi-am închipuit niciodată că poate exista vreuna ca ea. Parca e desprinsă din poveştile unui Menestrel. Arată precum…. precum… el, apoi se opri, îl privi urât pe Ewin şi încheie cu un oftat: … Precum o doamnă de viţă nobilă.
— Dar cine sunt? întrebă Rand.
Cu excepţia marilor neguţători, care soseau o dată pe an să cumpere tutun şi lână, şi a celor ambulanţi, în Ţinutul celor Două Râuri nu veneau niciodată, sau aproape niciodată, oameni din afară. Poate că mai ajungeau ei până pe la Taren Ferry, dar Emond’s Field era prea departe, spre miazăzi. În plus, cei mai mulţi dintre neguţători veneau pe acolo de ani de zile, aşa că nu erau, propriu zis, străini. Erau doar oameni din afară. Un străin adevărat nu mai apăruse în Emond’s Field de aproape cinci ani – iar acela încercase să se ascundă, pentru că-l pândeau ceva necazuri în Baerlon, pe care nimeni din sat nu le înţelegea. Şi nici nu rămăsese prea mult.
— Ce vor? adăugă Rand.
— Ce vor? exclamă Mat. Nu-mi pasă ce vor. Străini, Rand, nişte străini cum n-ai visat niciodată. Gândeşte-te!
Rand deschise gura, apoi o închise la loc, fără să zică nimic. Din pricina călăreţului cu mantie neagră, era neliniştit ca o pisică nimerită în mijlocul unei haite de câini. Problema era că părea o mare coincidenţă ca trei străini să apară în sat în acelaşi timp. Trei – admiţând că mantia individului de care auzise nu-şi schimba niciodată culoarea în negru.
— O cheamă Moiraine, zise Ewin, rupând tăcerea care se lăsase. L-am auzit spunându-i aşa. Moiraine, aşa-i spunea. Doamna Moiraine. Pe el îl cheamă Lan. Şi chiar dacă Meşteresei nu-i plac, mie-mi plac.
— Ce te face să crezi că lui Nynaeve nu-i plac? întrebă Rand.
— Azi dimineaţă, doamna i-a cerut Meşteresei să-i arate drumul, răspunse Ewin, şi i-a zis „copilă”.
Rand şi Mat scoaseră un fluierat încetişor, iar Ewin se grăbi să le explice, încurcându-se în cuvinte.
— Doamna Moiraine nu ştia că vorbeşte cu Meştereasa. Când a aflat, şi-a cerut scuze. Zău. Şi a întrebat câte ceva despre ierburi şi despre lumea din Emond’s Field, cu mult respect, ca orice femeie din sat – ba chiar cu mai mult respect decât unele. Ea pune tot timpul întrebări, despre vârsta unora, de câtă vreme trăiesc aici şi… ei, nu mai ştiu, tot felul. Oricum, Nynaeve i-a răspuns de parcă mâncase aguridă. Iar când doamna Moiraine s-a îndepărtat, Nynaeve se holba la ea ca… mă rog, nu era foarte prietenoasă, credeţi-mă pe cuvânt.
— Doar atât? se miră Rand. Ştii cum e Nynaeve. Anul trecut, când Cenn Buie i-a zis că-i o copiliţă, l-a lovit în cap cu băţul – şi doar el e în Sfat, şi mai e şi în vârstă, de-i poate fi bunic. Tot timpul se aprinde, dar de cum s-a întors pe călcâie, îi trece.
— Pentru mine, şi atâta e prea mult, murmură Ewin.
— Mie nu-mi pasă pe cine bumbăceşte Nynaeve, chicoti Mat, câtă vreme nu-s eu ăla. Dar anul ăsta o să fie cea mai frumoasă Sărbătoare din toate timpurile. Un Menestrel, o doamnă nobilă – ce să vrei mai mult? Cui îi mai trebuie artificii?
— Un Menestrel? întrebă Ewin, cu glasul din ce în ce mai ascuţit.
— Haide, Rand, continua Mat, fără să-l bage în seamă. Aici am terminat. Trebuie să-l vezi pe individul ăsta.
O porni în fugă pe scări, iar Ewin ţâşni pe urmele lui, strigându-i:
— Chiar e un Menestrel, Mat? Nu-i ca atunci cu dulăii-strigoi, nu? Sau cu broaştele?
Rand rămase o clipă în urmă, ca să micşoreze lumina lămpii, apoi se grăbi după ei.
În sala mare, Rowan Hum şi Samel Crawe se alăturaseră celorlalţi, aşa că acum se afla acolo întregul Sfat. Venise rândul lui Bran al’Vere să vorbească, iar glasul lui, de obicei răsunător, era atât de coborât, încât, dincolo de cercul de jilţuri înghesuite laolaltă, nu răzbătea decât un murmur, ca un tunet îndepărtat. Starostele îşi întărea vorbele lovindu-şi palma cu arătătorul celeilalte mâini şi îi privea pe rând pe toţi ceilalţi. Cu toţii încuviinţau din cap, auzindu-i spusele, deşi Cenn o făcea cu mai puţină tragere de inimă decât restul.
Modul în care se aşezaseră bărbaţii, aproape stând unii peste alţii, spunea foarte multe. Vorbeau despre lucruri care erau numai pentru urechile Sfatului, cel puţin deocamdată. Nu le-ar fi plăcut să-l prindă pe Rand trăgând cu urechea. Cu regret, acesta se îndepărtă. Îi rămânea Menestrelul. Şi străinii.
Ajuns afară, văzu că Bela şi căruţa dispăruseră; pesemne că Hu sau Tad, băieţii de la grajduri, le duseseră înăuntru. Mat şi Ewin stăteau în faţa hanului, la câţiva paşi de uşă, cu mantiile bătute de vânt, uitându-se urât unul la altul.
— O dată pentru totdeauna, lătră Mat, nu-mi bat joc de tine! Chiar e un Menestrel! Acuma, cară-te. Rand, spune-i tu nătângului ăstuia că nu-l mint, ca să mă lase-n pace.
Strângându-şi mantia pe lângă corp, Rand înainta spre ei ca să-l ajute pe Mat, dar cuvintele îi pieriră de pe buze, atunci când simţi părul ridicându-i-se pe ceafă. Din nou, cineva îl urmărea. Nu se compara cu senzaţia pe care i-o lăsase călăreţul cu gluga, dar nici nu era plăcut, mai ales că nu trecuse prea mult timp de la acea întâlnire.
Aruncă o privire spre Pajişte, fără să vadă altceva decât ce văzuse şi înainte: copii la joacă, oamenii pregătindu-se de Sărbătoare. de-abia de-i arunca în treacăt cineva câte o privire. Stâlpul Primăverii rămăsese singur, în aşteptare. Uliţele lăturalnice răsunau de agitaţie şi de strigătele copiilor. Totul era cum trebuia să fie. Numai că pe el îl urmărea cineva.
Apoi ceva îl făcu să se întoarcă şi să-şi ridice ochii. Pe marginea acoperişului de ţiglă al hanului se aşezase un corb mare, care se clătina uşor din pricina rafalelor de vânt coborâte din munţi. Îşi înclinase capul pe o parte, iar unul din ochii săi mici, strălucitori şi negri se fixase… chiar asupra lui, se gândi Rand. Înghiţi în sec şi se simţi dintr-odată cuprins de o mânie puternică.