— Mâncător împuţit de hoituri ce eşti, murmură el.
— M-am saturat să se holbeze cineva la mine, mârâi Mat, iar Rand îşi dădu seama că prietenul său venise lângă el şi se încrunta, şi el, la corb. Schimbară o privire, apoi, în acelaşi timp, mâinile lor se năpustiră să apuce câte o piatră. Pietrele zburară drept la ţintă, iar corbul… păşi în lături; pietrele trecură şuierând prin locul din care tocmai se mutase. Fluturându-şi o dată aripile, pasărea îşi culcă din nou capul pe o parte, fixându-i cu un ochi negru şi mort, fără frică, fără vreun semn că se-ntâmplase ceva.
Rand rămase uluit, holbându-se la pasăre.
— Ai văzut vreodată un corb făcând asta? întrebă el, încet.
Mat clătină din cap, fără să-şi ia ochii de la corb.
— Niciodată. Nici vreo altă pasăre.
— E o pasăre murdară, se auzi un glas de femeie din spatele lor, melodios, în ciuda undei de repulsie din tonul său; nici în vremurile cele mai bune să nu aveţi încredere în ea.
Scoţând un strigăt ascuţit, corbul îşi luă zborul cu atâta putere, încât două pene negre i se desprinseră şi plutiră în jos, de pe marginea acoperişului. Uimiţi, Rand şi Mat se întoarseră, urmărind pasărea care zbura repede, peste Pajişte şi înspre Munţii de Negură, care se înălţau în spatele Pădurii, până ce rămase din ea numai un punctuleţ, undeva spre apus, care apoi dispăru cu totul.
Privirea lui Rand căzu asupra femeii care vorbise. Şi ea urmărise zborul corbului, dar acum se întoarse, şi ochii li se întâlniră. Băiatul rămase cu gura căscată. Pesemne că aceasta era Doamna Moiraine, şi era exact aşa cum spuseseră Mat şi Ewin, sau poate şi mai şi.
Când auzise că îi spusese lui Nynaeve „copilă”, şi o imaginase bătrână. Dar nu era. Sau, cel puţin, nu se putea hotărî ce vârstă să-i dea. La început, crezu că era de o seamă cu Nynaeve, dar, cu cât o privea mai mult, cu atât îşi dădea seama că trebuia să fi fost mai în vârstă. Ochii ei mari, întunecaţi, aveau în ei ceva de om matur, semnul unei cunoaşteri pe care nimeni n-o putea dobândi de tânăr. O clipă, Rand se gândi că ochii aceia erau două hăuri adânci, pe cale să-l înghită. Era limpede şi de ce Mat şi Ewin o numiseră o „doamnă din poveştile Menestrelilor”. Se mişca atât de graţios, şi cu un aer poruncitor, care-l făcea să se simtă stânjenit şi împiedicat. de-abia de-i ajungea până la piept, dar era atât de semeaţă, încât tocmai înălţimea ei părea cea cuvenită, iar el, înalt cum era, se simţea nelalocul său.
Una peste alta, nu semăna cu nici o persoană din cele pe care le văzuse în viaţa lui. Gluga largă a mantiei îi încadra chipul şi părul negru, care cădea în bucle moi. Nu mai văzuse niciodată o femeie adultă care să-şi poarte părul despletit; toate fetele din Ţinutul celor Două Râuri de-abia aşteptau ca Soborul Femeilor din satul lor să decidă că erau suficient de în vârstă pentru a-şi prinde părul. Şi veşmintele străinei erau la fel de ciudate. Mantia ei era din catifea albastră precum cerul, cu broderii groase din fir de argint – frunze, corzi de viţă, flori, care împodobeau tivul stofei. Când se mişca, rochia ei sclipea uşor – era tot albastră, dar mai închisă decât mantia, cu dungi crem. La gât îi atârna un colier făcut din zale groase de aur; un alt lănţişor, tot de aur, mai subţire, era prins în păr, şi pe el se vedea o piatră albastră, scânteietoare, care-i atârna chiar pe frunte. Mijlocul îi era încins cu o curea lată, ţesută din fir de aur, iar pe arătătorul mâinii stângi avea un inel de aur în formă de şarpe încolăcit, care-şi înghiţea coada. Rand nu văzuse niciodată un asemenea inel, deşi recunoscu Marele Şarpe, simbol al veşniciei, mai vechi chiar decât Roata Timpului.
Veştminte mai elegante decât cele de sărbătoare, spusese Ewin – şi avusese dreptate. În Ţinutul celor Două Râuri, nimeni nu se îmbrăca aşa. Niciodată.
— Bună dimineaţa, jupâneasă… ăăă… Doamnă Moiraine, bâigui Rand, înroşindu-se la faţă din pricina încurcăturii pe care o făcuse.
— Bună dimineaţa, Doamnă Moiraine, îi ţinu isonul Mat, puţin, dar numai puţin, mai în largul lui.
Ea zâmbi, iar Rand se trezi întrebându-se dacă putea face ceva pentru ea, ceva care să-i ofere pretextul să mai rămână prin preajma ei. Ştia că le zâmbeşte tuturor, dar i se părea că-i se adresează numai lui. Era întocmai ca în povestea vreunui Menestrel, o poveste care prindea viaţă. Mat rânjea prosteşte.
— Îmi ştiţi numele, prinse ea a vorbi, părând încântată, fără să ştie că prezenţa ei acolo, oricât de scurtă, urma să fie subiect de discuţie în sat pentru încă vreun an. Dar să-mi spuneţi Moiraine, nu Doamnă. Şi pe voi cum vă cheamă?
Ewin ţâşni în faţă, înainte ca vreunul din ceilalţi doi să apuce să vorbească.
— Pe mine mă cheamă Ewin Finngar, Doamnă. Eu le-am spus cum vă cheamă; aşa au aflat. L-am auzit pe Lan rostindu-vă numele, dar nu trăgeam cu urechea. În Emond’s Field n-a mai fost nimeni, niciodată, aşa ca dumneavoastră. Şi mai e în sat şi un Menestrel, venit pentru Bel Tine. Iar la noapte e Noaptea Iernii. Nu vreţi să treceţi şi pe la noi pe acasă? Mama face plăcinte cu mere.
— O să vedem, răspunse ea, punând o mână pe umărul lui Ewin; ochii îi sclipeau amuzaţi. Nu ştiu dacă pot eu să mă compar cu un Menestrel, Ewin. Dar v-am spus să-mi ziceţi cu toţii Moiraine.
Apoi se uită întrebător spre Rand şi Mat.
— Eu sunt Matrim Cauthon, Doa… ăăă… Moiraine, se bâlbâi Mat, făcând o plecăciune ţeapănă şi neîndemânatică şi ridicându-se, roşu la faţă de ruşine.
Rand tocmai se întreba dacă să facă şi el aşa ceva, ca bărbaţii din poveşti, dar, văzându-l pe Mat, se mulţumi să-şi spună numele. Măcar de data asta nu-i se mai încurcă limba.
Moiraine privi de la el la Mat şi înapoi. Rand se gândi că, în clipa aceea, zâmbetul de pe buzele ei, o simplă ridicare a colţurilor gurii, semăna cu cel pe care-l purta Egwene când avea vreo taină de ascuns.
— Cât stau în Emond’s Field, s-ar putea să am, din când în când, nişte trebuşoare de făcut, zise ea. N-aţi vrea să mă ajutaţi?
Auzindu-i cum se întreceau să-şi ofere serviciile, râse.
— Poftim, rosti apoi, iar Rand rămase surprins când o văzu punându-i în palmă o monedă şi strângându-i degetele peste ea, cu ambele sale mâini.
— Nu-i nevoie, începu el, dar ea îi făcu semn să nu mai protesteze şi-i dădu şi lui Ewin o monedă, apoi îi strânse mâna lui Mat, aşa cum făcuse şi cu Rand mai înainte.
— Ba sigur că e, răspunse ea. Doar n-o să munciţi pe degeaba. Luaţi asta ca pe un gaj şi ţineţi-o cu voi, ca să vă amintiţi că aţi fost de acord să veniţi la mine când vă cer. De acum, avem o învoială.
— N-am să uit, ciripi Ewin.
— Mai târziu o să stăm de vorbă, adăuga ea, şi trebuie să-mi povestiţi totul despre voi.
— Doamnă… adică, Moiraine? întrebă Rand şovăielnic, după ce ea se întoarse să plece.
Ea se opri, şi privi peste umăr, iar băiatul trebui să înghită în sec, ca să poată continua.
— De ce ai venit în Emond’s Field?
Chipul ei rămase neschimbat, dar dintr-odată el îşi dori să nu fi pus întrebarea, deşi nu-şi dădea seama de ce. Oricum, se grăbi să-i explice:
— Îmi pare rău dacă am fost grosolan. Doar că nimeni nu vine în Ţinutul celor Două Râuri, în afară de neguţătorii cei mari şi de cei ambulanţi, atunci când zăpada nu-i prea adâncă şi pot să ajungă aici din Baerlon. Aproape nimeni. Oricum, nimeni aşa ca dumneata. Câteodată, gărzile neguţătorilor spun că aici e fundul pământului, şi pesemne că aşa trebuie să li se pară tuturor celor din afară. Aşa că mă întrebam…