Atunci, zâmbetul ei se şterse încet, ca şi cum i s-ar fi adus aminte de ceva. O clipă, nu făcu altceva decât să-l privească.
— Cercetez istoria, glăsui ea într-un târziu, şi adun vechi istorisiri. Locul acesta, căruia voi îi spuneţi Ţinutul celor Două Râuri, m-a interesat dintotdeauna. Câteodată studiez poveştile despre ce s-a-ntâmplat aici, cu multă vreme în urmă; aici, şi în alte locuri.
— Poveşti? întrebă Rand. Dar ce s-o fi putut întâmpla în Ţinutul celor Două Râuri ca să intereseze pe cineva ca… adică, ce s-o fi putut întâmpla pe aici?
— Şi cum să-i spunem altfel, decât Ţinutul celor Două Râuri? adăugă Mat. Aşa i s-a spus dintotdeauna.
— Pe măsură ce Roata Timpului se învârte, zise Moiraine, ca pentru sine, parcă privind în gol, locurile poarta multe nume. Şi oamenii poartă multe nume, multe chipuri. Chipuri diferite, dar mereu acelaşi om. Şi totuşi nimeni nu cunoaşte pe dea-ntregul Marea Pânză pe care o ţese Roata şi nici măcar Pânza unei Vârste. Putem doar să privim, să cercetăm şi să sperăm.
Rand se holba la ea, neputând să mai spună vreun cuvânt, nici măcar ca s-o întrebe ce voia să zică. Nici nu era sigur că vorbele erau pentru urechile lor. Şi ceilalţi doi amuţiseră, observă el. Ewin rămăsese cu gura larg căscată.
Moiraine îşi îndreptă din nou atenţia spre ei, şi toţi trei tresăriră, ca şi cum s-ar fi trezit din somn.
— Mai târziu o să stăm de vorbă, le făgădui ea, dar nimeni nu-i răspunse. Mai târziu.
Se îndreptă spre Podul de Căruţe, părând mai degrabă să plutească deasupra pământului, decât să calce pe el, cu mantia care-i se revărsa pe lângă trup, ca o pereche de aripi.
După ce ea plecă, un bărbat înalt, pe care Rand nu-l mai observase până atunci, se desprinse din faţa hanului şi o urmă, cu o mână pe mânerul lung al sabiei. Veşmintele lui erau de un verde cenuşiu cam închis, care se topea în frunziş sau în umbră, iar mantia i se vălurea în bătaia vântului, schimbându-şi culoarea, de la cenuşiu la verde şi la brun. Uneori, mantia aceea părea să dispară cu totul, pierzându-se în peisajul de dincolo de ea. Părul bărbatului era lung, încărunţit la tâmple, strâns cu o legătură îngustă de piele, legată în jurul frunţii. Chipul era colţuros şi ascuţit, atins de vreme, dar fără riduri, în ciuda firelor cărunte. Văzându-l cum se mişca, Rand nu se putea gândi decât la un lup.
Trecând pe lângă cei trei băieţi, îi cercetă din priviri, cu ochii săi albaştri şi reci ca zorile din miez de iarnă. S-ar fi zis că-i cântăreşte în minte, dar pe chip nu-i se oglindea niciun semn despre ce-i spunea balanţa. Grăbi pasul, până ce o ajunse pe Moiraine, apoi încetini ca să poată merge pe lângă ea, aplecându-se să-i vorbească. Rand îşi dădu seama că, fără să vrea, îşi ţinuse răsuflarea.
— Acesta-i Lan, rosti Ewin cu vocea răguşită, de parcă şi el îşi ţinuse răsuflarea din pricina acelei priviri stranii. Pun pariu că-i Străjer.
— Nu fi prost, râse Mat, deşi cam tremurat. Străjerii sunt numai în poveşti şi, oricum, ei au săbii şi armuri acoperite cu aur şi de pietre preţioase şi îşi petrec tot timpul la miazănoapte, în Mana Pustiitoare, luptându-se cu răul, şi cu trolocii, şi cu altele de soiul ăsta.
— Ar putea fi Străjer, stărui Ewin.
— Ai văzut aur pe el sau pietre preţioase? îl repezi Mat. Avem noi troloci în Ţinutul celor Două Râuri? Oi – asta avem. Mă întreb ce s-o fi întâmplat pe aici, de interesează pe cineva ca Moiraine.
— Orice e cu putinţă, răspunse Rand, vorbind rar. Se zice că hanul e aici de o mie de ani, poate şi mai mult.
— O mie de ani de oi, i-o întoarse Mat.
— Un bănuţ de argint! izbucni Ewin. Mi-a dat un bănuţ de argint, întreg! Ia gândiţi-vă ce de lucruri pot să-mi cumpăr când vine neguţătorul ambulant.
Rand deschise pumnul ca să se uite la moneda pe care o primise, şi, de uimire, aproape c-o scăpă pe jos. Moneda era mare şi groasă, de argint, având pe ea imaginea unei femei care ţinea în echilibru o flacără pe dosul mâinii. Băiatul nu ştia de unde provenea, dar îl văzuse pe Bran al’Vere cântărind banii pe care-i aduceau neguţătorii din mai multe ţinuturi, aşa că-şi putea da seama cam cât valora. Cu atâta argint, puteai cumpăra un cal de oriunde din Ţinutul celor Două Râuri, ba-ţi mai şi rămânea ceva.
Se uită la Mat şi văzu pe chipul acestuia aceeaşi expresie uluită care, pesemne, se oglindea şi pe al lui. Răsucindu-şi mâna, pentru ca Mat să poată vedea moneda, dar nu şi Ewin, ridică întrebător dintr-o sprânceană. Mat încuviinţă şi, pentru câteva clipe, se uitară unul la altul, uimiţi şi fermecaţi.
— Ce fel de treburi o fi având? întrebă, în cele din urmă, Rand.
— Nu ştiu, zise Mat cu hotărâre, şi nu-mi pasă. Şi nici n-o să cheltuiesc banii. Nici când vine neguţătorul ambulant.
Cu asta, îşi îndesă moneda în buzunarul de la haină.
Încuviinţând din cap, Rand făcu la fel, cu gesturi încete. Nu era sigur din ce cauză, dar vorbele lui Mat păreau cumva potrivite. Moneda nu trebuia cheltuită. Era un dar din partea ei. Nu-şi dădea seama la ce-i mai putea fi de folos argintul, dar…
— Credeţi că ar trebui să o păstrez şi eu pe-a mea? întrebă Ewin. Chinul nehotărârii i se vedea pe faţă.
— Numai dacă vrei, zise Mat.
— Cred că ţi-a dat-o s-o cheltuieşti, adăugă Rand.
Ewin îşi privi moneda, apoi clătină din cap şi vârî bănuţul de argint în buzunar.
— O s-o păstrez, se hotărî el pe un ton jalnic.
— Lasă, ţi-a rămas Menestrelul, zise Rand, iar băiatul mai tânăr se învioră.
— Dacă se trezeşte odată, adăugă Mat.
— Rand, întrebă Ewin, chiar există un Menestrel?
— Ai să vezi, răspunse Rand, râzând; era limpede că Ewin nu se lăsa convins până nu dădea cu ochii de Menestrel. Cândva, tot trebuie să coboare el.
Dinspre Podul de Căruţe se auziră strigăte, iar când Rand se uită să vadă ce se-ntâmplă, începu să râdă cu poftă. O mulţime, din ce în ce mai mare, de săteni – de la bătrâni cu părul alb până la prunci care de-abia învăţau să meargă – însoţea o căruţă mare, cu coviltir, care se îndrepta spre pod, trasă de opt cai; pe exteriorul pânzei atârnau tot felul de boccele, ca nişte ciorchini. Sosise, în sfârşit, neguţătorul ambulant. Străini, un Menestrel, artificii şi neguţătorul ambulant. Era cea mai frumoasa Sărbătoare de Bel Tine din toate timpurile.
3
Neguţătorul ambulant
Mănunchiurile de cratiţe legate laolaltă se ciocneau cu zgomot, în timp ce căruţa neguţătorului ambulant trecea huruind peste scândurile groase care alcătuiau Podul de Căruţe. Bărbatul trase de hăţuri şi opri caii în faţa hanului; o grămadă de săteni şi fermieri, sosiţi cu ocazia Sărbătorii, erau încă adunaţi în jurul său. Din toate direcţiile soseau din ce în ce mai mulţi oameni, care sporeau numărul celor înghesuiţi în jurul uriaşei căruţe cu coviltir, ale cărei roţi erau mai înalte decât statura unui om; cu toţii se uitau ţintă la neguţătorul ambulant, aflat deasupra lor, pe capră.
Bărbatul din căruţă era Padan Fain, un individ cu faţa palidă şi ciolănos, cu braţe descarnate şi nasul mare, coroiat. Din câte îşi amintea Rand, Fain venise în Emond’s Field în fiecare primăvară, cu căruţa şi atelajul său, zâmbind şi râzând în permanenţă, de parcă ar fi ştiut o glumă pe care n-o mai ştia nimeni altcineva.
Imediat ce caii se opriră, în clinchetul clopoţeilor de pe hamuri, uşa hanului se deschise larg şi apăru Sfatul, în frunte cu jupân al’Vere şi cu Tam. Ei îşi croiră drum cu paşi hotărâţi, chiar şi Cenn Buie, printre ceilalţi oameni care îi cereau înfriguraţi neguţătorului ace, dantelă, cărţi sau cine ştie ce alte lucruri.