Fără tragere de inimă, mulţimea se dădu la o parte ca să-i lase să treacă, dar, pe urmele lor, cu toţii începură iar să se înghesuie, căutând fără încetare să se facă auziţi de neguţător. Mai presus de orice, îi cereau veşti.
Pentru săteni, acele, ceaiul şi celelalte lucruri de acest fel nu erau musai cele mai importante din căruţa unui neguţător ambulant. La fel de importante erau veştile din afară, noutăţile petrecute în lume, dincolo de Ţinutul celor Două Râuri. Unii neguţători povesteau pur şi simplu ce ştiau, fără vreun meşteşug, ca şi cum totul nu era decât o grămadă de gunoi cu care nu voiau să aibă de-a face. Altora trebuia să le scoţi vorbele din gură cu cleştele; de-abia vorbeau şi nu le plăcea deloc s-o facă. Fain, dimpotrivă, sporovăia de bunăvoie, deşi de multe ori îşi tachina ascultătorii şi lungea povestea, dând un spectacol la fel de reuşit ca un Menestrel. Îi plăcea să fie în centrul atenţiei şi se plimba ţanţoş prin mulţime, ca un cocoş sfrijit, cu toţi ochii aţintiţi asupra lui. Lui Rand îi trecu prin minte că era foarte posibil ca lui Fain să nu-i convină să găsească în Emond’s Field un Menestrel adevărat.
Neguţătorul ambulant se tot agita cu frâiele cailor, de parcă voia musai să le lege într-un anume fel, băgându-i şi pe bărbaţii din Sfat în seamă la fel de mult ca şi pe săteni, adică aproape deloc. Înclina din cap nepăsător, fără să salute însă pe cineva. Zâmbea fără să vorbească şi le făcea distant cu mâna celor cu care se împrietenise în mod special – cu toate că prietenia fusese pentru el mereu ceva destul de rece: se bătea pe spate în semn de salut cu cei cu care se-ntâlnea, dar altminteri nu se apropia deloc de ei.
Sătenii îi tot cereau să vorbească, ridicând glasurile din ce în ce mai mult, dar Fain, făcându-şi de lucru cu diverse mărunţişuri de pe capră, aştepta ca mulţimea şi nerăbdarea să atingă pragul pe care şi-l dorea. Numai membrii Sfatului rămăseseră tăcuţi. Ei îşi păstrau demnitatea cuvenită poziţiei pe care o ocupau, şi totuşi norii de fum de pipă, din ce în ce mai groşi, care se înălţau deasupra capetelor lor, trădau chinul la care erau supuşi.
Rand şi Mat îşi făcură loc prin mulţime, apropiindu-se cât puteau de mult de căruţă. Rand s-ar fi oprit la jumătatea drumului, dar Mat se strecură prin înghesuială, trăgându-l după el, până ce ajunseră chiar în spatele bărbaţilor din Sfat.
— Credeam că rămâi la fermă până după Sărbătoare, îi strigă lui Rand Perrin Aybara, peste toată hărmălaia.
Ucenicul fierarului era cu aproape un cap mai scund decât Rand, avea părul creţ şi era atât de îndesat, încât părea cât un bărbat şi jumătate, cu umeri puternici şi braţe aproape la fel de groase ca ale lui jupân Luhhan. El ar fi putut să-şi facă loc prin mulţime cu mare uşurinţă, dar nu-i stătea în fire. Dimpotrivă, se deplasa cu foarte multa grijă şi-şi cerea iertare de la oamenii care însă nu băgau de seamă aproape nimic în afara neguţătorului ambulant. Cu toate acestea, Perrin continuă să-şi ceară iertare şi încercă să nu îmbrâncească pe nimeni, în timp ce îşi croia drum spre Rand şi Mat.
— Închipuiţi-vă, zise el, când ajunse în sfârşit în apropiere, Bel Tine şi neguţătorul ambulant, amândouă deodată. Pun rămăşag că sunt într-adevăr artificii.
— Şi nu ştii nici pe jumătate ce se întâmplă, râse Mat.
Perrin îl privi bănuitor, apoi se uită întrebător la Rand.
— Aşa e, strigă Rand, apoi făcu un gest spre mulţimea din ce în ce mai deasă de oameni care vociferau cu toţii. Mai târziu, îţi explic mai târziu. Mai târziu, am zis!
În acea clipă, Padan Fain se ridică pe capră şi, pe dată, mulţimea se potoli. Ultimele cuvinte ale lui Rand răsunară în mijlocul unei linişti depline, surprinzându-l pe neguţător cu un braţ ridicat deasupra capului şi cu gura deschisă. Cu toţii se întoarseră să se holbeze la Rand. Omuleţul sfrijit de pe capră, care se aştepta ca toată lumea să-i soarbă primele cuvinte de pe buze, îl privi lung şi sfredelitor. Rand se înroşi tot şi-şi dori să fi avut statura lui Ewin, ca să nu iasă atât de tare în evidenţă. Şi prietenii săi se mutară, stânjeniţi, de pe un picior pe altul. Nu trecuse mai mult de un an de când Fain îi băgase pentru prima oară în seamă, recunoscându-i drept bărbaţi. În general, Fain nu avea timp pentru niciunul dintre cei prea mici pentru a cumpăra lucruri din căruţa lui. Rand spera că nu fusese din nou redus la rang de copil în ochii neguţătorului.
Dregându-şi puternic glasul, Fain îşi smuci mantia groasă.
— Nu, nu mai târziu, declamă neguţătorul ambulant, ridicând din nou un braţ, cu un gest solemn. Chiar acum am să vă spun.
În timp ce vorbea, făcea gesturi largi, revărsându-şi spusele asupra mulţimii.
— Voi credeţi că aţi avut necazuri aici, în Ţinutul celor Două Râuri, nu-i aşa? Ei bine, toată lumea are necazuri, din Mana Pustiitoare până la miazăzi, în Marea Furtunilor, de la Oceanul Aryth din apus şi până la Pustiul Aielilor, din răsărit. Şi chiar şi mai departe. Ziceţi că iarna a fost mai aprigă decât oricare alta, friguroasă de vă îngheţa sângele în vine şi vă trosneau oasele? Ah, dar iarna a fost geroasă şi aprigă peste tot. În Ţinuturile de la Hotare, iernii voastre i s-ar spune primăvară. Dar primăvara nu mai vine, ziceţi? Lupii v-au omorât oile? Poate că au atacat şi oamenii? Asta e? Păi, să vedem. Primăvara întârzie peste tot. Peste tot sunt lupi, flămânzi, dornici de fiecare bucăţică de carne în care-şi pot vârî colţii, fie oaie, fie vacă, fie om. Dar sunt lucruri şi mai rele decât lupii sau iarna. Există unii care ar fi mulţumiţi să aibă parte numai de micile voastre necazuri.
Făcu o pauză, aşteptând răspuns.
— Ce ar putea fi mai rău decât lupii care omoară oile şi oamenii? întrebă Cenn Buie, iar alţii murmurară a încuviinţare.
— Oamenii care se omoară între ei, răspunse neguţătorul ambulant, pe un ton tragic, iscând şoapte de uluire, care se înteţiră pe măsură ce el povestea mai departe. E război, asta spun. E război în Ghealdan, război şi haos. Zăpezile din Pădurea Dhallin sunt roşii de sânge. Văzduhul e plin de corbi şi de croncănitul lor. Armatele mărşăluiesc spre Ghealdan. Naţiuni întregi, clanuri şi oameni de vază îşi trimit soldaţii la luptă.
— Război?
Cuvântul neobişnuit se rostogoli şovăielnic de pe buzele lui jupân al’Vere. Nimeni din Ţinutul celor Două Râuri nu avusese vreodată de-a face cu războiul.
— De ce se războiesc?
Fain rânji, iar Rand avu impresia că îşi bătea joc de izolarea sătenilor faţă de lume, şi de neştiinţa lor. Neguţătorul ambulant se aplecă înainte, de parcă voia să-i împărtăşească Starostelui o taină, dar şoapta sa era de fapt menită să răzbată prin mulţime, şi aşa se şi petrecu.
— Stindardul Dragonului a fost înălţat, iar oamenii se adună să-i se opună. Şi să-l sprijine.
Din toate gâtlejurile deodată se înalţă un oftat, iar Rand se simţi, în ciuda voinţei sale, cuprins de un fior.
— Dragonul, gemu cineva. Cel Întunecat umblă liber prin Ghealdan!
— Nu Cel Întunecat, mârâi Haral Luhhan. Dragonul nu e Cel Întunecat. Şi, oricum, ăsta-i un fals Dragon.
— Să auzim ce are de spus jupân Fain, vorbi starostele, dar nimeni nu se lăsa aşa de uşor; oamenii strigau din toate părţile, glasurile de bărbaţi şi femei înălţându-se unele peste altele.
— E la fel de rău ca şi Cel Întunecat!