Tam şi Bran se aşezară de o parte şi de alta a neguţătorului, restul membrilor Sfatului adunându-se în spatele lor, şi astfel tot grupul se strecură în hanul Izvorul de Vin, închizând sec uşa în nasul celor care încercau să-şi facă şi ei loc. Aceştia bubuiră în uşă, dar, drept răspuns, se auzi un singur strigăt al Starostelui:
— Duceţi-vă acasă!
Oamenii se adunară în faţa hanului, comentând cu voce joasă ce le spusese neguţătorul ambulant, şi ce însemna asta, şi ce fel de întrebări punea Sfatul, şi motivele pentru care ar trebui să li se dea şi lor voie să asculte şi să pună întrebări. Unii trăgeau cu ochiul pe ferestrele din faţă ale hanului, iar câţiva începură chiar să-i ia la întrebări pe Hu şi pe Tad, deşi nu era câtuşi de puţin limpede ce ar fi trebuit să ştie aceştia din urmă. Cei doi grăjdari, oameni zdraveni şi liniştiţi, nu răspunseră decât prin câte un mormăit şi-şi văzură de treabă, deshămând caii de la căruţă, unul câte unul; după ce terminară, nu se mai întoarseră.
Rand nu băgă în seama mulţimea. El se aşeză pe un colţ al vechii fundaţii din piatră, îşi strânse mantia pe lângă trup şi rămase cu ochii aţintiţi spre uşa hanului. Ghealdan. Tar Valon. Până şi numele erau ciudate şi fascinante. Erau locuri pe care le ştia numai din poveştile neguţătorilor ambulanţi şi ale gărzilor marilor neguţători. Aes Sedai, războaie şi Dragoni făţarnici: despre toate acestea vorbeau poveştile spuse noaptea târziu, la gura vetrei, în timp ce o lumânare arunca umbre stranii pe perete, iar vântul şuiera, lovindu-se de obloane. Una peste alta, i se părea mai bine să aibă parte de furtuni de zăpadă şi de lupi. Totuşi, pesemne că viaţa din afara Ţinutului celor Două Râuri era diferită – era ca şi cum ai fi trăit în mijlocul unei poveşti spuse de un Menestrel. O aventură. O aventură de lungă durată. O viaţă întreagă de aventuri.
Încet, încet, sătenii se răspândiră, fără să înceteze să murmure şi să clatine din cap. Wit Congar se opri o clipă să se holbeze în interiorul căruţei părăsite, de parcă s-ar fi aşteptat să găsească un alt neguţător ambulant ascuns înăuntru. În cele din urma, rămaseră numai câţiva tineri. Mat şi Perrin veniră şi ei lângă Rand.
— Cred că toată povestea asta e mai tare şi decât Menestrelul, zise Mat, încântat. Mă întreb dacă o să ajungem şi noi să-l vedem pe falsul Dragon.
Perrin îşi clătină capul, acoperit cu un păr des.
— Eu nu vreau să-l văd. Altundeva, poate, dar nu în Ţinutul celor Două Râuri. Nu şi dacă asta înseamnă război.
— Nici dacă asta înseamnă să ne trezim aici cu Aes Sedai, adăugă Rand. Sau ai uitat cumva cine a iscat Frângerea? E adevărat că Dragonul a pornit-o, dar cei care au frânt cu adevărat lumea au fost Aes Sedai.
— Am auzit odată o poveste, începu Mat, vorbind rar, de la una din gărzile unui neguţător de lână. El zicea că Dragonul va renaşte în momentul cel mai greu pentru omenire şi că ne va salva pe toţi.
— Dacă asta credea, era un prostănac, rosti ferm Perrin. Şi tu la fel, că ai stat să-l asculţi.
Băiatul nu părea mânios; nu era iute din fire. Numai că, uneori, fantezia lui Mat, iute ca argintul viu, îl scotea din sărite, şi atunci glasul îi trăda oarecum starea.
— Îmi închipui că ţi-a mai zis şi că, după aceea, o să trăim cu toţii într-o nouă Vârstă a Legendelor.
— N-am zis că l-am şi crezut, protesta Mat. Doar l-am ascultat. A auzit şi Nynaeve, şi am crezut că o să ne jupoaie de vii pe amândoi. El – adică Străjerul – mi-a zis că foarte mulţi oameni cred în asta, numai că le e frică să mărturisească, le e frică de Aes Sedai şi de Copiii Luminii. După ce s-a năpustit Nynaeve la noi, n-a mai vrut să-mi spună nimic. Iar ea ne-a pârât neguţătorului, care a zis că nu o să-l mai ia niciodată cu el.
— Bravo lui, zise Perrin. Dragonul – să ne salveze? Asta-mi pare o vorbă demnă de Coplin.
— În ce strâmtoare am putea ajunge, ca să vrem să ne salveze Dragonul? se întrebă Rand. E ca şi cum i-am cere ajutor Celui Întunecat.
— Asta nu mi-a zis, răspunse şovăielnic Mat. Şi n-a pomenit nici de vreo nouă Vârstă a Legendelor. A spus că lumea va fi ruptă în bucăţi la venirea Dragonului.
— Asta chiar că ne-ar salva, rosti Perrin sec. O alta Frângere.
— Ardem-ar focul! mârâi Mat. Încerc numai să vă povestesc ce am auzit şi eu.
Perrin clatină din cap.
— Vreau doar ca femeile alea Aes Sedai şi cu Dragonul, fals sau adevărat, să stea departe. Poate aşa, Ţinutul celor Două Râuri va fi cruţat.
— Chiar crezi că sunt Iscoade ale Celui Întunecat? se încruntă Mat gânditor.
— Cine? întreba Rand.
— Aes Sedai.
Rand îi aruncă o privire lui Perrin, care ridică din umeri.
— Poveştile, începu el rar, dar Mat îl întrerupse.
— Nu toate poveştile spun că ele l-ar sluji pe Cel Întunecat, Rand.
— Pe Lumină, Mat, zise Rand, ele au iscat Frângerea. Ce mai vrei?
— Ei, aşa o fi, ofta Mat; în clipa următoare însă, zâmbea din nou. Moş Bili Congar zice că nu există. Nici Aes Sedai. Nici Iscoadele Celui Întunecat. Zice că-s doar poveşti. Zice că el nu crede nici în Cel Întunecat.
Perrin pufni.
— Vorbe de Coplin, de la un Congar. Nu-i firesc?
— Moş Bili a rostit şi numele Celui Întunecat. Pun pariu că asta n-o ştiaţi!
— Pe Lumină! exclamă Rand.
Rânjetul lui Mat se făcu mai larg.
— S-a întâmplat primăvara trecută, chiar înainte ca gândacii să-i atace câmpurile – numai pe ale lui, nu şi pe ale altora. Chiar înainte ca toţi cei din casa lui să se îmbolnăvească de friguri galbene. L-am auzit cu urechile mele. Şi acuma zice că nu crede, dar când îi cer să mai spună o dată numele Celui Întunecat, aruncă după mine cu câte ceva.
— Eşti într-atât de prost încât să faci una ca asta, Matrim Cauthon?
Nynaeve al’Meara apăru în mijlocul lor, cu cosiţa de culoare închisă petrecută peste un umăr şi aproape zbârlită de mânie. Rand se ridică grăbit. Meştereasa, o fată zveltă şi care de-abia îi venea lui Mat până la umăr, părea în clipa aceea mai înaltă decât toţi ceilalţi, şi nici nu mai conta că era tânără şi drăguţă.
— Când s-a-ntâmplat asta, am bănuit eu ceva despre Bili Congar, dar m-am gândit că măcar tu ai mai multă minte decât să-l provoci la aşa ceva. Oi fi îndeajuns de mare ca să te-nsori, Matrim Cauthon, dar de fapt şi de drept maică-ta n-ar fi trebuit să-ţi dea drumul din sforile cu care te ţinea legat de şorţul ei. Mai e puţin şi rosteşti şi tu numele Celui Întunecat.
— Nu, Meştereasă, protesta Mat; expresia de pe chipul lui arata că şi ar fi dorit să fie oriunde, numai acolo nu. Moş Bili – adică jupân Congar – a făcut-o, nu eu! Sânge şi cenuşă, păi eu…
— Ia vezi cum vorbeşti, Matrim!
Rand îşi îndreptă spatele, deşi privirea ei fioroasă nu era pentru el. Perrin părea la fel de abătut. Ceva mai târziu, unul dintre ei avea cu siguranţă să se plângă de faptul că fuseseră certaţi de o femeie care nu era cu mult mai în vârstă decât ei – aşa se întâmpla întotdeauna după dojenile lui Nynaeve, deşi niciodată de faţă cu ea; numai că, în prezenţa ei, diferenţa de vârstă părea îndeajuns de mare. Mai ales dacă era supărată. Băţul pe care-l ţinea în mână avea un capăt gros şi unul subţire ca o nuia – iar ea nu se sfia deloc să-l folosească împotriva celor pe care-i bănuia că se comportă prosteşte. Orice vârstă şi orice poziţie aveau, puteau s-o-ncaseze peste cap, peste mâini sau peste picioare.