Rand era atât de atent la Meştereasă, încât, în prima clipă, nici nu-şi dădu seama că aceasta nu era singură. După ce-şi observă greşeala, începu să se gândească s-o şteargă orice i-ar fi spus Nynaeve după aceea, şi orice i-ar fi făcut.
În spatele Meşteresei, la câţiva paşi, stătea Egwene, care-i privea atent. Era de aceeaşi înălţime cu Nynaeve şi avea acelaşi ten închis la culoare, aşa că, în acel moment, putea să pară o imagine în oglindă a dispoziţiei în care se afla aceasta din urmă. Stătea cu braţele încrucişate pe piept şi cu buzele strânse dezaprobator. Gluga mantiei sale moi şi cenuşii îi umbrea faţa, iar în ochii ei mari, căprui, nu mai era nici urmă de zâmbet.
„Cinstit ar fi fost, se gândea Rand, ca el să aibă câteva avantaje în faţa ei, fiind cu doi ani mai în vârstă”; dar nu era aşa. Nici în cele mai bune momente ale sale nu era prea îndemânatic cu vorbele, atunci când li se adresa fetelor din sat – nu ca Perrin, în orice caz; iar atunci când Egwene îl privea aşa atent, cu ochii mari de tot, ca şi cum nici o fărâmă din atenţia ei nu se îndrepta în altă parte, pur şi simplu nu reuşea să-şi mai stăpânească vorbele. Poate totuşi izbutea să plece de îndată ce Nynaeve termina cu ei. Totuşi, ştia că n-o s-o facă, deşi nu-şi dădea seama de ce.
— Rand al’Thor, vrei să nu te mai holbezi ca un miel bezmetic, rosti Nynaeve, şi să-mi spui de ce vorbeaţi despre lucruri de care ar trebui să aveţi bunul simţ să vă feriţi, viţei ce sunteţi?
Rand tresări şi-şi luă ochii de la Egwene; în momentul în care Meştereasa începuse să vorbească, pe chipul ei înflorise un zâmbet care-l nedumerea. Glasul lui Nynaeve era tăios, dar şi ea avea pe chip un început de zâmbet ştiutor; până la urmă, Mat izbucni în hohote de râs. Zâmbetul Meşteresei dispăru, iar ea îi aruncă lui Mat o privire care-l făcu să-i rămână râsul în gât.
— Ei bine, Rand? întrebă Nynaeve.
Cu colţul ochiului, el o văzu pe Egwene, care tot mai zâmbea. „Ce i s-o fi părând aşa de caraghios?”
— Era destul de firesc să vorbim despre asta, Meştereasă, se grăbi el să zică. Neguţătorul ambulant, Padan Fain… şi toţi… Jupân Fain a adus veşti despre un fals Dragon undeva prin Ghealdan şi despre război şi Aes Sedai. Sfatul a fost de părere că sunt lucruri îndeajuns de importante ca să stea cu el de vorbă. Iar noi, despre ce altceva să vorbim?
Nynaeve scutură din cap.
— Deci de asta căruţa neguţătorului a rămas aici, părăsită. Am auzit oamenii care se grăbeau să-i iasă în cale, dar nu puteam să plec de lângă jupâneasa Ayellin până nu-i scădea febra. Zici că Sfatul îi pune întrebări neguţătorului despre ce se întâmplă în Ghealdan? Aşa cum îi cunosc eu, îi pun numai întrebări greşite. Numai Soborul Femeilor poate afla ceva cu adevărat folositor.
Potrivindu-şi bine mantia pe umeri, ea intra în han. Egwene n-o urmă. Când uşa se închise în spatele lui Nynaeve, fata se postă în faţa lui Rand. Nu se mai încrunta, dar privirea ei fixă îl neliniştea. Se uită spre cei doi prieteni, dar ei se duseră mai încolo, părăsindu-l cu nişte rânjete largi pe buze.
— N-ar trebui să-i permiţi lui Mat să te amestece în toate prostiile astea, Rand, începu Egwene, solemnă ca însăşi Meştereasa; apoi, brusc, se puse pe chicotit. Nu te-am mai văzut arătând aşa de când Cenn Buie v-a prins, pe tine şi pe Mat, urcaţi în merii lui; pe atunci aveaţi zece ani.
El se mută de pe un picior pe altul şi îşi privi prietenii care stăteau în apropiere; Mat vorbea şi gesticula însufleţit.
— Dansezi cu mine mâine?
De fapt, nu asta voia să spună. Voia într-adevăr să danseze cu ea, dar, în acelaşi timp, ar fi dat orice să scape de stânjeneala care îl cuprindea fără greş atunci când era lângă ea. Aşa se simţea şi acum.
Colţurile gurii ei se ridicară într-un zâmbet slab.
— După amiază, răspunse ea. Dimineaţă sunt ocupată.
Dinspre ceilalţi se auzi exclamaţia lui Perrin:
— Un Menestrel!?
Egwene se întoarse spre ei, dar Rand îi puse o mână pe braţ:
— Ocupată? Cum aşa?
În ciuda frigului, ea îşi dădu gluga pe spate şi, cu un gest aparent nepăsător, îşi trase părul peste umăr. Când o văzuse ultima data, părul îi cădea pe umeri în bucle întunecate, legat numai cu o panglică roşie; acum însă, fusese împletit într-o cosiţă lungă.
Băiatul se holbă la cosiţă ca la o viperă, apoi aruncă o scurtă privire spre Stâlpul Primăverii, care acum rămăsese părăsit pe Pajişte, gata pentru ziua următoare. Dimineaţă urma ca femeile nemăritate, dar ajunse la vârsta măritişului, să danseze în jurul său. Rand înghiţi în sec. Nici nu-i trecuse prin cap că Egwene avea să ajungă la vârsta potrivită în acelaşi timp cu el.
— Dacă ajunge cineva la vârsta măritişului, îngăimă el, nu înseamnă ca trebuie s-o şi facă. Nu imediat.
— Fireşte ca nu. Poate niciodată.
Rand clipi uimit.
— Niciodată?
— De obicei Meşteresele nu se mărită. Am luat lecţii de la Nynaeve, ştii? Ea zice că am har, că pot învăţa să ascult vântul. Mi-a zis că nu toate Meşteresele pot s-o facă, deşi aşa pretind.
— Meştereasă! strigă el amuzat, fără să observe sclipirea periculoasă din ochii fetei. Păi, Nynaeve va fi Meştereasă aici cel puţin încă vreo cincizeci de ani. Probabil că şi mai mult. O să-ţi petreci viaţa făcându-ţi ucenicia cu ea?
— Mai sunt şi alte sate, răspunse ea însufleţită. Nynaeve zice că satele de la miazănoapte de Taren îşi aleg aproape întotdeauna o Meştereasă din altă parte. Li se pare că, în felul ăsta, ea n-o să aibă preferaţi printre oamenii din sat.
Buna dispoziţie a băiatului se topi la fel de repede cum apăruse.
— Să pleci din Ţinutul celor Două Râuri? Păi, aşa n-am să te mai văd niciodată.
— Şi vrei să zici că nu ţi-ar plăcea? Nu mi-ai dat niciun semn că ţi-ar păsa, în ultima vreme.
— Nimeni nu pleacă din Ţinutul celor Două Râuri, continuă el. Poate doar câte cineva din Taren Ferry, dar ăia sunt oricum oameni ciudaţi. Nici nu seamănă cu noi, ceilalţi.
Egwene scoase un oftat de exasperare.
— Poate sunt şi eu ciudată. Poate mai vreau să văd şi alte locuri, despre care am auzit din poveşti. La asta nu te-ai gândit?
— Ba fireşte că da. Şi eu cad pe gânduri uneori, dar ştiu să fac diferenţa între vise şi realitate.
— Şi vrei să spui că eu nu? rosti ea, furioasă, şi-i întoarse de îndată spatele.
— Nu asta voiam să spun. Vorbeam despre mine. Egwene?
Ea îşi trase mantia pe lângă trup, ca un zid care s-o despartă de el, şi, înţepată, se duse câţiva paşi mai departe. Băiatul îşi frecă supărat fruntea. Cum să-i explice? Nu era prima dată când ea îi răstălmăcea vorbele, scoţând din ele altceva decât avusese intenţia să pună acolo. În dispoziţia în care era acum, un singur pas greşit n-ar fi făcut decât să înrăutăţească lucrurile, iar Rand era destul de sigur că aproape orice ar fi găsit de spus ar fi fost greşit.
Atunci, Mat şi Perrin se întoarseră. Egwene nu-i băgă în seamă. Ei o priviră şovăielnic, apoi se adunară în jurul lui Rand.
— Şi Perrin a primit o monedă de la Moiraine, zise Mat. La fel ca ale noastre.
El se opri o clipa, apoi adăugă:
— Şi l-a văzut şi pe călăreţ.
— Unde? întreba Rand. Când? L-a mai văzut cineva? Ai spus cuiva?
Perrin îşi ridică braţele groase, făcându-i semn să o ia mai încet.
— Pe rând, pe rând. L-am văzut la marginea satului, privind fierăria, chiar ieri, la apus. Mi-a dat fiori, zău aşa. I-am spus lui jupân Luhhan, dar când s-a uitat el, nu mai era nimeni. Mi-a zis că am început să am vedenii. Dar atunci când am stins focul şi am strâns uneltele, şi-a luat cu el ciocanul cel mai gros. N-a mai făcut asta niciodată.