— Deci te-a crezut, socoti Rand, dar Perrin dădu din umeri.
— Nu ştiu. L-am întrebat de ce şi-a luat ciocanul, dacă nu erau decât nişte vedenii, şi mi-a zis ceva despre lupii care au devenit într-atât de îndrăzneţi încât intră şi în sat. Poate a crezut că asta am văzut, dar ar trebui să ştie că pot să desluşesc un lup de un bărbat călare, chiar şi în amurg. Ştiu ce am văzut, şi nimeni nu mă poate face să cred altceva.
— Eu te cred, rosti Rand. Adu-ţi aminte că l-am văzut şi eu.
Perrin mormăi satisfăcut, ca şi cum până atunci nu fusese sigur de asta.
— Ce tot vorbiţi acolo? întrebă deodată Egwene.
Pe dată, Rand îşi dori să fi vorbit mai încet. Ar fi făcut-o, dacă şi-ar fi dat seama că fata îi asculta. Mat şi Perrin, rânjind ca nişte nătângi, se dădură peste cap să-i povestească despre întâlnirile lor cu călăreţul cu mantie neagră, dar Rand rămase tăcut. Era sigur că ştia ce urma să le spună Egwene, după ce terminau.
— A avut dreptate Nynaeve, vorbi solemn Egwene, după ce cei doi băieţi tăcură. Niciunul din voi nu trebuia dezlegat din sfori. Mai există şi oameni care călăresc, aflaţi de la mine. Asta nu-i face să fie monştri coborâţi din poveştile Menestrelilor.
În sinea lui, Rand se felicită – avusese perfectă dreptate. Ea însă se îndreptă acum spre el.
— Şi tu te apuci să răspândeşti asemenea poveşti! Uneori n-ai pic de minte, Rand al’Thor. Iarna a fost şi aşa destul de înfricoşătoare; nu mai speriaţi copiii!
Rand făcu o strâmbătură amară.
— N-am răspândit nimic, Egwene. Dar am văzut ce-am văzut, şi nu era un fermier care-şi căuta vaca rătăcită.
Egwene trase adânc aer în piept şi deschise gura, dar nu mai apucă să mai zică nimic, căci uşa hanului se deschise şi un bărbat cu o claie de păr alb ieşi în grabă, de parcă-l urmărea cineva.
4
Menestrelul
Uşa hanului se trânti în spatele bărbatului cu păr alb, iar el se întoarse pe călcâie, uitându-se urât la ea. Era zvelt şi ar fi fost înalt dacă nu ar fi umblat cu umerii aduşi, dar se mişca sprinten, în ciuda faptului că arăta în vârstă. Mantia lui părea o adunătură de petice, cu forme ciudate şi de mărimi diferite; erau sute de petice, divers colorate, care fluturau la fiecare adiere. De fapt, Rand observă că era destul de groasă, în ciuda a ceea ce spusese jupân al’Vere, iar peticele erau doar cusute pe deasupra, în chip de podoabe.
— Menestrelul! şopti încântată Egwene.
Bărbatul cu păr alb se răsuci, cu mantia fluturându-i în vânt. Haina sa cea lungă avea mâneci ciudate, care atârnau, şi buzunare mari. Mustăţile groase, la fel de albe ca părul de pe cap, îi tremurau în jurul gurii, iar chipul său era zbârcit ca un copac care îndurase multe vitregii. Făcu un gest poruncitor către Rand şi ceilalţi, cu pipa sa cu muştiucul lung, bogat împodobită, din care se înălţa un fir de fum. Ochii săi albaştri se iţeau sfredelitori de sub sprâncenele albe şi stufoase.
Rand se holbă la ochii bărbatului aproape la fel de mult pe cât se holbase la restul înfăţişării sale. Toţi oamenii din Ţinutul celor Două Râuri aveau ochii închişi la culoare, la fel ca majoritatea neguţătorilor, şi a gărzilor lor, şi a tuturor celorlalţi oameni pe care-i văzuse până atunci. Cei din neamurile Congar şi Coplin îl batjocoriseră pentru ochii săi cenuşii, până în ziua în care se hotărâse să-i tragă lui Ewal Coplin un pumn în nas; şi ce-l mai beştelise Meştereasa pentru asta. Se întrebă dacă exista vreun loc în care nimeni să nu aibă ochii închişi la culoare. „Poate de acolo vine şi Lan.”
— Ce loc mai e şi ăsta? întrebă Menestrelul, cu o voce joasă care părea, cumva, mai puternică decât a celorlalţi oameni; chiar sub cerul liber părea că răsună între pereţii unei vaste încăperi. Ţărănoii din satul de pe deal mi-au spus că pot ajunge aici înainte de lăsarea întunericului, dar n-au precizat şi că ar fi trebuit să plec cu mult înainte de prânz. Când, în sfârşit, ajung, înfrigurat până în măduva oaselor şi dornic de un pat călduros, hangiul vostru începe să bombăne că-i prea târziu, ca şi cum aş fi fost un porcar vagabond şi nu cel pe care Sfatul Satului îl implorase să-şi expună talentul la sărbătoarea asta minunată. Şi nici măcar nu mi-a spus că tot el e şi starostele.
Îşi încetini vorba, ca să poată răsufla, şi îi învălui pe toţi într-o uitătură sclipitoare, apoi se porni de îndată:
— Când am coborât să-mi fumez pipa în faţa focului şi să beau o cană cu bere, toţi oamenii din sala mare se holbau la mine ca şi cum eram cel mai neisprăvit dintre cumetrii lor şi nu căutam decât să împrumut ceva bani. Un moşulică începe să-mi facă morală despre ce soi de poveşti ar trebui să spun sau să nu spun, apoi o copiliţă ţipă la mine să ies afară şi mă ameninţă cu o ditamai bâta dacă nu mă mişc îndeajuns de repede. Cine a mai auzit ca un Menestrel să fie tratat în felul ăsta?
Chipul lui Egwene era un spectacol în sine; se holba cu ochii mari la Menestrel, primul pe care-l văzuse în carne şi oase, dar în acelaşi timp ardea de dorinţa să-i ia apărarea lui Nynaeve.
— Iertaţi-ne, jupân Menestrel, lua cuvântul Rand, conştient că şi el rânjea prosteşte. Era Meştereasa noastră, şi…
— Cine, feţişoara aia drăguţă? exclamă Menestrelul. Meştereasa satului? Păi, la vârstă ei, ar face mai bine să cocheteze cu băieţii decât să prevadă vremea şi să se-ngrijească de bolnavi.
Rand se foi stânjenit de pe un picior pe altul, nădăjduind ca Nynaeve să nu audă vreodată aceasta părere. Cel puţin nu înainte ca Menestrelul să-şi fi terminat numărul. Perrin clipi speriat auzindu-i cuvintele, iar Mat fluieră neauzit, de parcă amândurora le-ar fi trecut prin cap acelaşi lucru.
— Bărbaţii făceau parte din Sfatul Satului, continuă Rand. Sunt sigur că nu aveau intenţia să pară lipsiţi de politeţe. Problema e că de-abia am aflat de războiul din Ghealdan şi de bărbatul care pretinde a fi Dragonul Renăscut. Falsul Dragon. Un grup de Aes Sedai se îndreaptă încoace dinspre Tar Valon. Sfatul încearcă să hotărască dacă suntem cumva în pericol şi prin locurile astea.
— Se ştia demult asta, până şi în Baerlon, rosti dispreţuitor Menestrelul, ultimul loc din lume în care soseşte vreo ştire. Făcu o pauza, îşi roti privirile de jur împrejurul satului şi adăugă sec: Sau… aproape ultimul.
Apoi îi căzură ochii pe căruţa cu coviltir din faţa hanului, rămasă în părăsire, cu oiştea prăbuşită pe pământ.
— Aşa, mi s-a părut mie că era şi Padan Fain acolo, înăuntru, adăugă el, cu aceeaşi voce gravă, a cărei rezonanţă fusese însă înlocuită cu o notă de dispreţ. Fain ăsta s-a priceput dintotdeauna să răspândească veştile rele cu repeziciune. Cu cât sunt mai rele, cu atât se grăbeşte mai tare. E mai mult corb decât om.
— Jupân Fain vine deseori în Emond’s Field, jupân Menestrel, începu Egwene, cu o umbră de supărare care răzbătea prin încântarea pe care o resimţea. E un om foarte vesel şi aduce veşti mai mult bune decât rele.
Menestrelul o privi o clipa, apoi zâmbi larg.
— Ia uite ce fată frumoasa! Ţi-ar trebui nişte trandafiri să ţi-i prinzi în păr. Din păcate, eu nu pot scoate trandafiri din piatră seacă, cel puţin nu anul ăsta – dar ce-ai zice să-mi dai o mână de ajutor când îmi fac numărul? Să-mi dai flautul când am nevoie de el – sau alte instrumente. De obicei, îmi iau ca ajutor fata cea mai frumoasă pe care o găsesc.
Perrin chicoti, iar Mat, care chicotise şi el pe înfundate, izbucni în hohote de râs. Rand clipi surprins; Egwene îl privea supărată, iar el nu scosese nici măcar un sunet. Fata îşi îndreptă spatele şi spuse, cu un glas mult prea liniştit: