— Îţi mulţumesc, jupâne Menestrel. Te ajut cu plăcere.
— Thom Merrilin, rosti Menestrelul, iar ei se holbară surprinşi. Thom Merrilin mă cheamă, nu jupân Menestrel.
Îşi îndreptă pe umeri mantia pestriţă şi, dintr-odată, glasul păru să-i răsune iarăşi ca între pereţii unei mari încăperi.
— Cândva am fost Bard de Curte, iar acum, într-adevăr, am ajuns la măreţul rang de Maestru Menestrel, dar mă cheamă, pur şi simplu, Thom Merrilin; Menestrel este numai un titlu cu care mă mândresc.
Apoi făcu o plecăciune atât de complicată, fluturându-şi mantia, încât Mat începu să aplaude, iar Egwene scoase un murmur apreciativ.
— Jupân… ăăă… jupân Merrilin, rosti Mat, care, după vorbele Menestrelului, nu ştia prea bine ce formă de adresare să aleagă, ce se întâmplă în Ghealdan? Ştii ceva despre falsul Dragon? Sau despre Aes Sedai?
— Ţi se pare c-aş fi un neguţător ambulant, băiete? mormăi Menestrelul, lovindu-şi podul palmei cu pipa, pe care apoi o făcu dispărută undeva într-un buzunar al mantiei sau al surtucului pe care îl purta; Rand nu reuşi să-şi dea seama unde sau cum dispăruse obiectul. Sunt Menestrel, nu gură spartă. Iar despre Aes Sedai, am luat hotărârea să nu ştiu niciodată nimic. E mult mai sigur aşa.
— Dar războiul, continuă Mat cu însufleţire, numai că jupân Merrilin îl întrerupse imediat.
— În războaie, băiete, nişte proşti ucid alţi proşti pentru tot felul de motive prosteşti. Asta-i tot. Eu mă aflu aici în numele artei.
Brusc, el întinse un deget spre Rand.
— Tu, băiete. Înalt mai eşti. Mai ai de crescut, dar nu prea cred să mai fie prin ţinut vreun bărbat aşa înalt ca tine. Şi pun rămăşag că nu-s nici mulţi cu ochi ca ai tăi. Una peste alta, ai ditamai umerii şi eşti înalt ca un Aiel. Cum te cheamă?
Şovăind şi fără să-şi dea prea bine seama dacă nu cumva bărbatul îşi bătea joc de el, Rand îşi spuse numele; dar Menestrelul îşi îndreptase deja atenţia către Perrin.
— Iar tu eşti aproape cât un Ogier. Cam pe acolo. Cum te numeşti?
— Poate dacă aş fi de două ori pe atât, râse Perrin. Teamă mi-e că eu şi Rand suntem doar nişte oameni obişnuiţi, jupân Merrilin, nu făpturi plăsmuite din poveştile dumitale. Sunt Perrin Aybara.
Merrilin se trase de mustaţă.
— I-auzi. Făpturi plăsmuite din poveştile mele. Aşa zici tu? Pesemne ca voi, băieţi, sunteţi tare umblaţi prin lume.
Rand ramase tăcut, convins, de acum, că erau ţinta unei batjocuri, dar Perrin vorbi răspicat.
— Cu toţii am ajuns până în Dealul Străjii şi la Deven Ride. Nu sunt mulţi pe aici care să se fi dus aşa departe.
Nu se lăuda degeaba – nu-i stătea în fire s-o facă. Spunea pur şi simplu adevărul.
— Şi am mai văzut şi Smârcul, adăugă Mat; asta chiar că aducea cu o laudă. Adică mlaştina din fundul Codrului cu Bălţi. Acolo nu se duce chiar nimeni în afară de noi – e plin de nisipuri mişcătoare şi de puţuri cu noroi. Şi nici în Munţii de Negură nu se duce nimeni, dar noi am fost o dată. Cel puţin până la poale.
— Aşa departe? murmură Menestrelul, continuând să se tragă de mustăţi.
Lui Rand i se păru că încerca să-şi ascundă un zâmbet şi-l văzu şi pe Perrin încruntându-se.
— Poartă ghinion să urci pe munţi, zise Mat, ca şi cum s-ar fi scuzat că nu mersese mai departe. Toată lumea ştie.
— Astea-s prostii, Matrim Cauthon, îl întrerupse Egwene, supărată. Nynaeve spune că…
Se opri şi roşi uşor, aruncându-i lui Thom Merrilin o privire care nu mai era atât de prietenoasă ca înainte.
— Nu-i frumos să-ţi baţi… Nu e…
Se înroşi şi mai tare şi tăcu. Mat clipi de parcă începea să bănuiască şi el ce se-ntâmplă.
— Ai dreptate, copilă, rosti spăşit Menestrelul. Îmi cer cu umilinţă iertare. Mă aflu aici ca să vă distrez. Of, of, gura asta bogată mereu mi-a adus necazuri.
— N-om fi călătorit noi aşa de mult ca dumneata, zise sec Perrin, dar ce are a face înălţimea lui Rand?
— Uite care-i treaba, băiete. Ceva mai târziu o să vă cer să încercaţi să mă ridicaţi de la pământ, dar n-o să o puteţi face. Nici tu, nici prietenul tău cel înalt – Rand ai zis, nu? – nici nimeni altcineva. De asta ce mai zici?
Perrin chicoti dispreţuitor.
— Cred că pot să încerc chiar acum.
Dar când băiatul făcu un pas spre el, Thom Merrilin îi făcu semn să se retragă.
— Mai târziu, băiete, mai târziu. Când se va fi adunat mai multă lume să ne vadă. Un artist are nevoie de public.
De când ieşise Menestrelul din han, pe Pajişte se adunaseră vreo douăzeci de persoane, băieţi şi fete, inclusiv nişte copii care trăgeau cu ochiul, fermecaţi şi tăcuţi, din spatele celor mai în vârstă. Cu toţii păreau că aşteaptă de la Menestrel nişte minunăţii. Bărbatul cu părul alb le aruncă o privire – păru să-i numere –, apoi clătină uşor din cap şi oftă.
— Ei, cred c-aş putea să vă dau un mic exemplu. Asta ca să le puteţi spune şi celorlalţi, da? Doar o idee despre ce-o să vedeţi mâine la Sărbătoarea voastră.
Făcu un pas înapoi şi deodată sări în văzduh, răsucindu-se şi dându-se peste cap, apoi aterizând drept în vârful fundaţiei de piatră, cu faţa la ei. Mai mult decât atât, chiar în momentul în care atinse pământul cu picioarele, în mâini îi apărură trei mingi – una roşie, una albă şi una neagră – pe care începu de îndată să le învârtească prin aer.
Privitorii lăsară să le scape o şoaptă – pe jumătate de mirare, pe jumătate de plăcere. Până şi Rand uită de supărare. Rânji scurt spre Egwene şi primi drept răspuns un zâmbet încântat, apoi se întoarseră amândoi să se holbeze la Menestrel.
— Vreţi s-auziţi poveşti? strigă Thom Merrilin cu glas puternic. Ştiu multe poveşti şi am să vi le spun. Am să le fac să prindă viaţă în faţa ochilor voştri.
De undeva apăru şi o minge albastră, care se alătură celorlalte, apoi una verde şi una galbenă.
— Poveşti despre războaie aprige şi despre mari eroi, pentru bărbaţi şi băieţi. Pentru femei şi fete, întregul Ciclu Aptarigine. Poveşti despre Artur Paendrag Tanreall, Artur Aripă de Şoim, Artur Marele Rege, care a domnit odinioară peste toate ţinuturile, de la Pustiul Aiel până la Oceanul Aryth şi chiar şi dincolo de acesta. Poveşti minunate despre oameni şi locuri ciudate, despre Omul Verde, despre Străjeri şi troloci, despre Ogieri şi Aieli. Cele o mie de poveşti ale lui Anna, Înţeleptul Sfătuitor. Jaem Prăpădul uriaşilor. Cum l-a fermecat Susa pe Jain Neopritul. Mara şi cei trei regi neghiobi.
— Povesteşte-ne despre Lenn, strigă Egwene. Cum a zburat el spre Lună în burta unui vultur de foc. Vorbeşte-ne despre fiica sa, Salya, care umbla printre stele.
Rand o privi cu coada ochiului, dar ea părea absorbită de Menestrel. Niciodată nu-i plăcuseră poveştile despre aventuri şi lungi călătorii. Preferatele ei erau întotdeauna cele amuzante, sau poveştile despre femei care păcăleau alţi oameni, presupuşi a fi mai deştepţi decât toţi ceilalţi. Era convins că ea ceruse să audă poveşti despre Lenn şi Salya ca să-i facă în ciudă. Era cu neputinţă să nu-şi dea seama că lumea din afară nu era un loc potrivit pentru oamenii din Ţinutul celor Doua Râuri. Să asculţi poveşti aventuroase, sau chiar să visezi la ele, era una; să le vezi desfăşurându-se în jurul tău era cu totul altceva.
— Astea-s poveşti de demult, zise Thom Merrilin şi, dintr-odată, începu să jongleze câte trei mingi cu fiecare mână. Poveşti din Vârsta de dinaintea Vârstei Legendelor, spun unii. Poate şi mai vechi. Dar ţineţi minte bine, eu cunosc toate poveştile Vârstelor care au trecut şi vor veni din nou. Vârste în care oamenii domneau peste ceruri şi stele şi Vârste în care omul rătăcea prin lume ca tovarăş al fiarelor. Vârste minunate şi Vârste înfricoşătoare. Vârste care au luat sfârşit când din ceruri a început să curgă foc şi Vârste osândite de zăpezi şi de gheţuri care au acoperit pământurile şi mările. Cunosc toate poveştile şi pe toate le voi spune. Poveşti despre Mosk Uriaşul, cu Lancea lui de Foc care ajungea oriunde în lume, şi despre războaiele lui cu Alsbet, Regina Tuturor. Poveşti despre Vindecătoarea Materese, Mama Minunatului Ind.