De acum, mingile începuseră să se rotească în mâinile lui Thom în două cercuri care se intersectau. Glasul său părea o incantaţie, iar în timp ce vorbea, se rotea uşor, ca şi cum îşi supraveghea spectatorii pentru a le urmări reacţiile.
— Am să vă povestesc despre sfârşitul Vârstei Legendelor, despre Dragon şi încercarea lui de a-l slobozi pe Cel Întunecat în lumea oamenilor. Am să vă spun despre Vremea Nebuniei, când lumea a fost frântă de către Aes Sedai; despre Războaiele Troloce, când oamenii s-au luptat cu trolocii pentru a stăpânii pământul; despre Războiul de O Sută de Ani, când oamenii s-au luptat unii cu alţii şi când au fost făurite neamurile care există şi azi. Am să vă povestesc aventurile bărbaţilor şi ale femeilor, ale celor bogaţi şi ale celor săraci, mari şi mici, semeţi şi umili. Asediul Coloanelor Cerului. Cum l-a vindecat Karil, gospodina, pe soţul ei care sforăia. Regele Darith şi căderea Casei…
Brusc, potopul de cuvinte se opri, în acelaşi timp cu rotirea mingilor pe care Thom le adună pur şi simplu din aer, rămânând tăcut. fără ca Rand s-o observe, Moiraine se alăturase ascultătorilor. Lan era lângă ea, dar trebuia să te uiţi cu mare atenţie ca să-l vezi. O clipă, Thom se uită chiorâş la Moiraine, rămânând cu chipul şi trupul înţepenite, în afara mişcărilor prin care făcu mingile să dispară în mânecile largi de la surtuc. Apoi îi făcu o plecăciune, desfăcându-şi larg mantia.
— Cu iertăciune, dumneavoastră precis nu sunteţi de prin împrejurimi…
— Doamna! şuieră uimit Ewin. Doamna Moiraine.
Thom clipi, apoi făcu o nouă plecăciune, şi mai adâncă.
— Îmi cer din nou iertare… hmm, Doamnă. N-am vrut să mă arăt lipsit de respect.
Moiraine făcu un gest uşor de nepăsare.
— Nici n-am crezut asta, jupân Bard. Iar numele meu este, pur şi simplu, Moiraine. E adevărat că nu sunt de pe aici, sunt o călătoare ca şi dumneata, departe de casă şi singură. Pentru un străin, lumea poate fi plină de primejdii.
— Doamna Moiraine aduna istorisiri, completă Ewin. Istorisiri despre lucruri care s-au întâmplat în Ţinutul celor Două Râuri; deşi eu, unul, habar n-am ce s-ar fi putut întâmpla prin locurile astea despre care să merite să faci o poveste.
— Atunci cred că o să-ţi fie pe plac şi poveştile mele… Moiraine, zise Thom, privind-o într-un mod evident bănuitor; se vedea că nu-i prea plăcea s-o întâlnească acolo. Dintr-odată, Rand se întrebă ce soi de distracţii i se puteau oferi unei doamne ca aceea într-un oraş ca Baerlon sau Caemlyn – cu siguranţă că nu putea fi ceva mai grozav decât un Menestrel.
— Asta ţine de gusturi, jupân Bard, răspunse Moiraine. Unele poveşti îmi plac, altele nu.
Thom făcu încă o plecăciune, şi mai adâncă decât primele, înclinându-şi trupul deşirat până aproape de pământ.
— Te asigur că niciuna dintre poveştile mele nu va displăcea. Toate vor fi plăcute şi distractive. Şi îmi faci o onoare prea mare. Sunt doar un Menestrel; atât, şi nimic mai mult.
Drept răspuns la plecăciunea lui, Moiraine înclină capul cu un gest graţios. Vreme de o clipă aduse încă şi mai mult cu o doamnă nobilă, aşa cum o numise Ewin, care primea omagiile supuşilor săi. Apoi se întoarse pe călcâie, iar Lan o urmă, ca un lup care însoţeşte o lebădă plutind pe oglinda apei.
Thom rămase cu ochii după ei, încruntându-şi sprâncenele stufoase şi netezindu-şi cu dosul palmei mustaţa lungă, până ce-i văzu ajunşi la jumătatea Pajiştii. „Nu-i convine deloc”, se gândi Rand.
— Nu mai jonglezi puţin, te rugăm? întrebă Ewin.
— Înghite foc, strigă Mat. Vreau să te văd înghiţind foc.
— Harpa! striga un glas din mulţime. Cântă la harpă.
Altcineva pomeni de flaut. Dar tocmai atunci, uşa hanului se deschise, iar bărbaţii din Sfat ieşiră cu paşi apăsaţi, cu Nynaeve printre ei. Padan Fain nu se afla acolo, după cum văzu Rand; pesemne că negustorul ambulant se hotărâse să rămână la căldură, în sala mare, cu vinul său dres cu mirodenii.
Mormăind ceva despre „o duşcă tare de rachiu”, Thom Merrilin sări repede jos de pe vechea fundaţie. fără să-i pese de strigătele celor care-l urmăriseră până atunci, se strecură pe lângă membrii Sfatului înainte ca aceştia să fi ieşit bine pe uşă.
— Ce-i ăsta, Menestrel sau Rege? întrebă iritat Cenn Buie. Bani buni cheltuiţi aiurea, eu aşa cred.
Bran al’Vere dădu să se întoarcă după Menestrel, apoi clătină din cap.
— S-ar prea putea ca omul ăla să facă mai mult stricăciuni decât lucruri bune.
Nynaeve, preocupată să-şi strângă mantia pe lângă corp, pufni zgomotos.
— Dacă aşa ţi-e voia, Bran al’Vere, fă-ţi griji din pricina Menestrelului. Măcar el se află chiar în Emond’s Field, ceea ce nu se poate spune despre falsul Dragon. Dar dacă tot îţi faci griji, află că mai sunt şi alţii pe aici care chiar ar trebui să te preocupe.
— Cu voia dumitale, Meştereasă, zise scorţos Bran, lasă în seama mea să hotărăsc din pricina cui să-mi fac griji. Jupâneasa Moiraine şi jupân Lan sunt oaspeţi la hanul meu, nişte oameni cuviincioşi şi respectabili; eu aşa zic. Nu ei au fost cei care m-au făcut „neghiob” în faţa întregului Sfat. Nu ei au fost cei care au spus bărbaţilor din Sfat că toţi la un loc n-au minte nici cât unul singur.
— Oricum, mi se pare că am fost prea blândă, replică Nynaeve, îndepărtându-se fără măcar să arunce vreo privire înapoi şi lăsându-l pe Bran pe gânduri, căutând să-i dea un răspuns pe măsură.
Egwene îl privi pe Rand de parcă ar fi dorit să-i spună ceva, dar în loc de asta se luă repede pe urmele Meşteresei. Rand ştia că trebuia să existe vreo cale prin care s-o oprească să plece din Ţinutul celor Două Râuri, dar nu-i trecea prin minte decât una singură, pe care nu era gata s-o apuce, chiar dacă ea ar fi fost de acord. În plus, Egwene aproape că-i spusese limpede că nu era de acord, ceea ce-l făcea să se simtă şi mai rău.
— Tinerica asta are nevoie de un bărbat, mormăi Cenn Buie, înălţându-se pe călcâie; era deja roşu la faţă şi chipul i se întunecă din ce în ce mai mult. Nu ştie ce-i ăla respectul cuvenit. Noi suntem membrii Sfatului, nu nişte băietani care-i intră ei în curte şi…
Starostele pufni zgomotos pe nas, apoi, dintr-odată, se întoarse spre bătrânul meşter de acoperişuri.
— Taci din gură, Cenn! Nu te mai purta ca un Aiel cu vălul negru tras peste ochi!
Bărbatul cel slăbănog rămase împietrit locului de uimire. Starostele nu-şi pierdea niciodată cumpătul. Bran îl fulgeră cu privirea.
— Fir-ar să fie, dar avem lucruri mai bune de făcut aici decât să ne prostim. Sau ai de gând să arăţi că Nynaeve are dreptate?
Şi cu asta, se întoarse în han, cu paşi apăsaţi, şi trânti uşa în urma lui. Membrii Sfatului îi aruncară câte o privire lui Cenn, apoi plecă fiecare în drumul lui, în afară de Haral Luhhan, care rămase să-l însoţească pe meşterul cu chipul împietrit, vorbindu-i încet. Fierarul era singurul care-l putea face pe Cenn să-şi vina în fire. Rand îi ieşi în întâmpinare tatălui său, cu prietenii după el.