Tam stătea în capătul grajdului, ţinând-o pe Bela de o funie legată de gât şi vorbind încet cu Hu şi Tad. Înainte ca Rand să fi apucat să facă doi paşi, tatăl său le făcu semn cu capul băieţilor de la grajduri şi o scoase pe Bela, luându-l şi pe Rand după el, fără vreo vorbă.
Cei doi înhămară în tăcere iapa flocoasă. Tam părea atât de adâncit în gânduri, încât Rand nu scoase nici o vorbă. Nu-i prea convenea ideea de a încerca să-şi convingă tatăl în legătură cu călăreţul cu mantie neagră – iar pe Staroste, nici atât. A doua zi aveau timp destul, după ce Mat şi ceilalţi vor fi găsit şi pe alţii care-l văzuseră. Dacă-i mai găseau şi pe alţii.
Când căruţa se urni din loc, Rand îşi luă arcul şi tolba din spate, legându-şi tolba la cingătoare cu mişcări stângace în timp ce mergea repejor pe lângă căruţă. Când ajunseră la ultimul şir de case din sat, puse o săgeată în arcul pe care-l ducea pe jumătate ridicat şi aproape încordat. Nu era nimic de văzut în afara unor copaci, cei mai mulţi dintre ei desfrunziţi, dar băiatul îşi îndreptă umerii. Călăreţul negru le putea cădea în spate înainte ca vreunul dintre ei să-şi dea seama. Dacă nu-şi ţinea arcul la îndemână, era posibil să nici n-aibă timp să-l încordeze.
Ştia însă că nu poate menţine coarda întinsă pentru multă vreme. El însuşi îşi fabricase arcul, iar Tam era unul dintre puţinii oameni, în afară de el, care-l puteau încorda cu totul. Rand îşi aruncă privirea împrejur, căutând ceva care să-i abată gândurile de la călăreţul negru. Nu era un lucru prea uşor, având în vedere că se aflau în mijlocul pădurii, cu mantiile bătute de vânt.
— Tată, zise el în cele din urmă, făcând un efort să-şi ia ochii de la pădurea dimprejur şi să privească spre Tam, peste spatele Belei, nu înţeleg de ce Sfatul a ţinut să-i pună întrebări lui Padan Fain. Mi se pare că hotărârea la care aţi ajuns putea fi luată pe loc. Starostele i-a speriat de moarte pe toţi, vorbindu-le despre Aes Sedai şi despre falsul Dragon aici, în Ţinutul celor Două Râuri.
— Oamenii sunt ciudaţi, Rand. Chiar şi cei mai buni. Uită-te la Haral Luhhan. Jupân Luhhan e puternic şi curajos, dar nu suportă să vadă animale măcelărite. Se albeşte la faţă ca varul.
— Şi asta ce are a face? Toată lumea ştie că jupân Luhhan nu suportă vederea sângelui, dar nimănui nu-i pasă, în afara de Coplini şi de Congari.
— Uite ce are, băiete. Oamenii nu gândesc şi nu se comportă întotdeauna aşa cum ai crede tu că au s-o facă. Cei de acolo, din sat… au răbdat grindina care le-a culcat recolta la pământ, vântul care a răsturnat toate acoperişurile din ţinut, lupii care le-au omorât jumătate din turme; au răbdat, şi-au suflecat mânecile şi au luat-o de la început, aşa cum vor face şi acum. O să mormăie, dar n-o să piardă vremea. Însă dă-le tu o veste, cât de mică, despre Aes Sedai şi despre falsul Dragon din Ghealdan, şi ai să vezi că, în scurt timp, o să le treacă prin cap că Ghealdan nu-i chiar aşa de departe, dincolo de Codrul Umbrelor, iar calea cea dreapta din Tar Valon înspre Ghealdan trece foarte aproape de noi, pe la răsărit. Ca şi cum grupul de Aes Sedai n-o să prefere să o apuce pe drum, prin Caemlyn şi Lugard, în loc să străbată ţinuturi sălbatice. Până mâine dimineaţă, jumătate din sat ar fi ajuns la convingerea că întregul război este gata să cadă pe capetele noastre. Ne-ar lua săptămâni întregi să le scoatem din cap ideea asta. Şi de ce mai Bel Tine am avea parte… Aşa că Bran le-a dat ideea, înainte s-o descopere singuri. Au văzut că Sfatul discută problema, iar de acum trebuie să fi auzit şi ce am hotărât. Ne-au ales să facem parte din Sfat pentru că au încredere în noi că putem rândui lucrurile în felul cel mai bun pentru toţi. Au încredere în părerile noastre. Chiar şi în a lui Cenn, ceea ce îmi închipui că nu-i prea măgulitor pentru noi ceilalţi. Oricum, oamenii vor auzi că n-au de ce să-şi facă griji, şi o vor crede. Nu că n-ar fi putut ajunge la aceeaşi concluzie – până la urmă ar fi făcut-o şi singuri, dar aşa nu ne vom strica Sărbătoarea, şi nimeni nu va trebui să-şi petreacă săptămâni întregi făcându-şi griji pentru ceva ce, probabil, nu se va-ntâmpla. Iar dacă, în ciuda tuturor lucrurilor, se întâmplă… ei bine, străjile ne vor anunţa şi vom avea vreme să facem ce putem. Totuşi, eu chiar nu cred că se va ajunge la asta.
Rand îşi umflă obrajii. Pesemne că a face parte din Sfat era un lucru mai complicat decât crezuse el. Căruţa înainta hurducăindu-se pe Calea Carierei.
— L-a mai văzut cineva pe călăreţul ăsta ciudat, în afară de Perrin? întreba Tam.
— Da, Mat, dar…
Rand clipi surprins, apoi se holbă la tatăl său, peste spinarea Belei.
— Mă crezi? Trebuie să mă-ntorc. Trebuie să le spun.
Strigătul lui Tam îl opri chiar când se întorcea pe călcâie, pregătindu-se s-o ia la fugă înapoi spre sat.
— Stai, băiete, stai! Crezi că am aşteptat atâta ca să-ţi spun asta fără niciun motiv?
Fără tragere de inimă, Rand îşi reluă drumul pe lângă căruţa care continua să scârţâie liniştit, trasă de răbdătoarea Bela.
— De ce te-ai răzgândit? Şi de ce nu le pot spune şi celorlalţi?
— O să afle îndeajuns de curând. Cel puţin Perrin. De Mat nu-s chiar sigur. La ferme, vestea va ajunge atunci când se va putea, dar în Emond’s Field, cel puţin, într-un ceas nu va mai rămâne nimeni dintre cei peste şaisprezece ani, sau cel puţin dintre cei pe care te poţi baza, care să nu ştie că ne dă târcoale un străin, şi încă unul pe care, după toate aparenţele, nu ai vrea să-l ai alături la Sărbătoare. Iarna a fost şi aşa destul de grea, chiar şi fără această veste care să-i sperie pe tineri.
— La Sărbătoare? sări Rand. Dacă l-ai fi văzut, nu l-ai fi vrut nici la zece mile împrejur. Nici la o sută.
— Aşa o fi, zise Tam liniştit. S-ar putea să fie numai un fugar din calea necazurilor din Ghealdan sau, şi mai probabil, un hoţ care crede că o să-i vină mai uşor să şterpelească de pe aici decât din Baerlon sau Taren Ferry. Chiar şi aşa, nimeni de prin partea locului nu-şi permite să se trezească fără vreun lucru. Iar dacă omul ăsta încearcă să se ferească de război… la urma urmei, nici asta nu-i o scuză pentru a-i speria pe ceilalţi. Odată straja rânduită, ar trebui fie să-l găsească, fie să-l sperie şi să-l facă să plece.
— Sper să-l alunge. Dar cum se face că azi dimineaţă nu mă credeai, iar acum, da?
— Băiete, atunci a trebuit să-mi cred propriilor ochi – şi n-am văzut nimic, răspunse Tam, clătinându-şi capul vârstat cu fire albe. Pare-se că numai tinerii îl pot vedea pe individul ăsta. Totuşi, povestea a ieşit la iveală când Haral Luhhan a pomenit că Perrin s-a speriat de propriile închipuiri. Şi fiul cel mare al lui Jon Thane l-a văzut, şi la fel şi Bandry, băiatul lui Samel Crawe. Ei, când patru dintre voi spuneţi că aţi văzut ceva – şi sunteţi cu toţii nişte băieţi cu capul pe umeri –, am început şi noi să ne gândim că poate individul chiar există, fie că-l putem vedea, fie că nu. Aşa am zis cu toţii, în afară, fireşte, de Cenn. Oricum, de asta şi mergem acasă. Fiind amândoi plecaţi, străinul ăsta poate pune la cale cine ştie ce pe acolo. Dacă n-ar fi vorba despre Sărbătoare, nici mâine nu m-aş întoarce. Dar n-o să rămânem acuma închişi în case, numai pentru că ne dă unul târcoale.