— Nu ştiam de Ban şi de Lem, rosti Rand. Noi, ceilalţi, aveam de gând să ne ducem mâine la Staroste, dar ne făceam griji că nici el nu ne va crede.
— Părul cărunt nu înseamnă că ne-am şi prostit, replică sec Tam. Aşa că fii cu ochii în patru. Poate-l văd şi eu, dacă se mai arată.
Rand se hotărî să facă exact ce i se spusese. Cu surprindere, îşi dădu seama că parcă şi mersul îi era mai uşor. Nodurile dureroase din umeri îi dispăruseră. Era încă speriat, dar nu atât de rău ca mai înainte. El şi Tam erau la fel de singuri pe Calea Carierei ca dimineaţă, dar, cumva, i se părea că tot satul se află alături de ei. Ceea ce conta era că ştiau şi alţii şi că-l credeau. Împreună, oamenii din Emond’s Field se puteau descurca, indiferent ce făcea călăreţul cu mantie neagră.
5
Noaptea Iernii
Când căruţa ajunse la fermă, soarele coborâse deja pe jumătate spre asfinţit. Nu era o casă mare, nici pe departe tot atât de încăpătoare precum unele dintre fermele care se întindeau spre răsărit, locuinţe care se măriseră de a lungul anilor ca să poată adăposti familii întregi. În Ţinutul celor Două Râuri, aceasta însemna trei sau patru generaţii sub acelaşi acoperiş, cu tot cu mătuşi, unchi, veri şi nepoţi. Tam şi Rand erau consideraţi altfel decât restul lumii, atât pentru că locuiau singuri, cât şi pentru că lucrau pământul în Pădurea de la Apus.
Aici majoritatea camerelor se aflau la acelaşi nivel, un dreptunghi perfect, fără aripi sau alte dependinţe. Sub acoperişul foarte înclinat, din stuf, încăpeau două camere de dormit şi un pod. Chiar dacă varul de pe pereţii groşi de lemn se cam dusese, casa era încă bine îngrijită, cu acoperişul reparat temeinic, cu uşile şi obloanele bine fixate şi închise.
Casa, şura şi ţarcul de oi formau vârfurile unui triunghi în jurul ogrăzii, unde câţiva pui se aventuraseră să scurme în pământul îngheţat. Lângă ţarcul de oi era un şopron deschis pentru tunsul oilor şi o troacă din piatră pentru înmuiat. Lângă câmpurile dintre ogradă şi copaci se vedea nedesluşit vârful înalt şi ascuţit al unei magazii pentru păstrarea tutunului, cu ziduri groase. Puţini fermieri din Ţinutul celor Doua Râuri puteau să se descurce fără să vândă lână şi tutun când veneau neguţătorii.
Când Rand aruncă o privire în ţarcul de oi, berbecul turmei, cu coarne puternice, se uită la el, dar cea mai mare parte a oilor negre rămaseră netulburate, cu capul în mâncare. Lâna oilor era groasă şi creaţă, dar era încă prea frig pentru a le tunde.
— Nu cred că omul cu mantie neagră a venit aici, strigă Rand către tatăl său, care se plimba agale în jurul casei, cu suliţa la îndemână, uitându-se cu atenţie pe jos. Oile n-ar fi atât de liniştite dacă ar fi trecut cineva pe aici.
Tam încuviinţă, dar nu se opri. După ce făcu turul complet al casei, înconjură şura şi ţarcul de oi, cercetând în continuare pământul. Verifică până şi afumătoarea şi magazia pentru păstrarea tutunului. Scoase o găleată de apa din fântână, îşi umplu căuşul palmei, o mirosi şi apoi o atinse precaut cu vârful limbii. Izbucni într-un râs răguşit, apoi dădu apa pe gât dintr-o înghiţitură.
— Cred că n-a venit, îi spuse lui Rand, ştergându-se pe mână de pieptul surtucului. Toată povestea asta despre oameni şi cai pe care nu-i văd şi nu-i aud mă face să mă uit bănuitor la orice. Vărsă apa de fântână în altă găleată şi porni spre casă, cu găleata într-o mână şi cu suliţa în cealaltă. O să pun de o tocană pentru cină. Şi, dacă tot suntem aici, ne-am putea apuca şi de nişte treburi.
Rand se strâmbă, regretând Noaptea Iernii din Emond’s Field. Dar Tam avea dreptate. La fermă treaba nu se termina niciodată; de îndată ce isprăveai de făcut un lucru, se mai iveau alte două. Şovăi, dar îşi păstră arcul şi tolba la îndemână. În caz că apărea călăreţul negru, nu avea deloc intenţia să-l înfrunte înarmat doar cu o săpăligă.
Mai întâi trebuia să o ducă în grajd pe Bela. După ce o deshămă şi o lăsă într-o despărţitură în şură, lângă vacă, îşi scoase mantia şi buşumă iapa cu şomoioage de paie uscate, apoi o ţesălă cu două perii. Se căţără pe scara îngustă până în pod şi dădu jos nişte fân ca să-i dea de mâncare. Îi aduse şi un căuş de ovăz, deşi nu mai era decât puţin, şi dacă vremea nu se încălzea curând, mult timp de aici încolo nici nu aveau să aibă mai mult. Vaca fusese mulsă în dimineaţa aceea înainte de zori, şi dăduse un sfert din cât dădea de obicei; părea că, pe măsură ce iarna continua, avea din ce în ce mai puţin lapte.
Rămăsese destulă mâncare ca să le ajungă oilor pentru două zile – ar fi trebuit ca acum să fie deja la păşune, dar nu exista niciun loc demn de acest nume –, dar le mai puse apă. Trebuiau adunate şi ouăle. Nu erau decât trei. Găinile păreau că devin din ce în ce mai iscusite în a le ascunde.
Tocmai se îndreptă cu o săpăligă în mână spre gradina de legume din spatele casei, când Tam ieşi şi se aşeză pe o băncuţă în faţa şurei ca să repare un ham, rezemând suliţa în spatele lui. Aceasta îl făcu pe Rand să se simtă mai puţin stânjenit de arcul pus pe mantie, la un pas de el.
Nu ieşise mare lucru din pământ, şi mai mult buruieni decât orice altceva. Varza era sfrijită, doar câte un vrej de fasole sau de mazăre se vedea pe ici, pe colo, şi nu era nici o urmă de sfeclă. Nu plantaseră tot, bineînţeles; doar o parte, în speranţa că frigul va înceta la timp şi se va face o oarecare recoltă înainte ca pivniţa să se golească. Săpatul nu îi luă mult timp, ceea ce în anii dinainte i-ar fi convenit, dar acum se întreba ce va fi dacă nu se va face nimic anul acesta. Un gând nu foarte plăcut. Şi mai trebuiau sparte şi lemnele de foc.
Lui Rand i se părea ca trecuseră ani de zile de când tot trebuia să spargă lemne de foc. Dar nemulţumirea nu avea să încălzească în casă, aşa că luă toporul, îşi rezemă arcul şi tolba în spatele butucului şi se apucă de treabă. Pin pentru un foc iute şi fierbinte, stejar pentru ardere îndelungată. Peste puţin timp se încălzise destul cât să-şi scoată surtucul. Când grămada de lemne tăiate se făcu suficient de mare, le stivui lângă o latură a casei, lângă alte stive care erau deja acolo. Unele ajungeau până la streaşină. De obicei, în această perioadă a anului, stivele de lemne erau mici şi puţine la număr, dar nu şi anul acesta. Tot tăind şi stivuind, tăind şi stivuind, Rand se pierdu în ritmul toporului şi al deplasării lemnului care se aduna. Mâna lui Tam pe umărul lui îl aduse înapoi la realitate, şi în primul moment clipi surprins.
Amurgise cât lucrase el şi deja se făcea noapte. Luna plină se ridica deasupra vârfurilor copacilor, lucind palid şi umflată de parcă urma să le cadă în cap. Şi vântul se răcise fără ca el să-şi fi dat seama, iar nori zdrenţuiţi goneau pe cerul întunecat.
— Hai să ne spălăm, băiete, şi să mâncăm ceva. Am dus deja apă să facem o baie fierbinte înainte de culcare.
— Sună bine ceva fierbinte, zise Rand, apucându-şi repede mantia şi punându-şi-o în jurul umerilor. Cămaşa îi era udă leoarcă de sudoare şi vântul, de care uitase în toiul mişcărilor toporului, părea că încearcă să o îngheţe, acum că terminase lucrul. Îşi înăbuşi un căscat, tremurând de frig în timp ce îşi aduna restul lucrurilor.