— Şi de-abia aştept şi să mă culc. Cred că aş putea dormi până se termină Sărbătoarea.
— Vrei să punem rămăşag? întreba Tam cu un zâmbet, iar Rand rânji.
Nu ar fi pierdut Bel Tine nici dacă n-ar fi dormit o săptămână întreagă. Nimeni n-ar fi făcut asta.
Tam făcuse risipă de lumânări, iar focul trosnea în căminul mare de piatră, aşa încât camera principală părea caldă şi veselă. În afară de cămin, în cameră mai era o masă mare de stejar, destul de lungă cât să încapă la ea doisprezece oameni sau chiar mai mulţi, deşi rar fusese atâta lume în jurul ei de când murise mama lui Rand. De-a lungul pereţilor erau câteva scrinuri şi cufere, cele mai multe meşteşugit făcute chiar de Tam, iar în jurul mesei stăteau scaune cu spătarul înalt. Scaunul cu perniţă pe care Tam îl numea scaunul lui de citit era pus pieziş în faţa focului. Rand prefera să citească lungit pe scoarţa din faţa căminului. Raftul de cărţi de lângă uşă nu era nici pe departe aşa de mare precum cel de la hanul Izvorul de Vin, dar cărţile se găseau greu. Puţini neguţători ambulanţi aduceau mai mult de o mână de cărţi, iar cele care erau trebuiau să ajungă la toată lumea.
Chiar dacă încăperea nu arăta proaspăt frecată cu peria, aşa cum îşi ţineau casele cele mai multe neveste de fermier – suportul de pipă al lui Tam şi Călătoriile lui Jain Neopritul erau pe masă, în timp ce altă carte cu legătură de lemn se găsea pe perniţa de pe scaunul lui de citit; o bucată de ham care trebuia reparată zăcea pe băncuţa de lângă cămin, iar nişte cămăşi de cârpit stăteau grămadă pe un scaun – chiar dacă nu era aşa de imaculată, era totuşi curată şi în bună rânduială, având acel aer de locuit, la fel de cald şi de mângâietor ca focul. Aici puteai să uiţi de frigul de afară. Aici nu era niciun fals Dragon. Nici războaie, nici femei Aes Sedai. Nici bărbaţi în mantii negre. Mirosul de la ceaunul cu tocană agăţat deasupra focului umplea camera şi îi stârni lui Rand o foame de lup.
Tatăl sau opri legănatul ceaunului cu tocană cu o lingură de lemn cu coadă lungă, apoi gustă.
— Încă puţin.
Rand se grăbi să se spele pe faţă şi pe mâini; erau un urcior şi un lighean pe poliţa de lângă uşă. Îşi dorea să facă o baie fierbinte, să îndepărteze sudoarea şi frigul, dar asta nu se va putea decât după ce apa din cazanul cel mare din camera din dos va fi avut timp să se încălzească.
Tam scotoci într-un scrin şi scoase o cheie lungă cât mâna. O răsuci în încuietoarea mare, de fier, de la uşă. La privirea întrebătoare a lui Rand, îl lămuri:
— E mai bine să fii cu băgare de seamă. Poate e doar o închipuire sau poate că vremea mă face să văd lucrurile mai în negru, dar… Oftă şi jucă cheia în palmă. Mă duc să mă ocup de uşa din dos, spuse, şi dispăru în spatele casei.
Rand nu-şi amintea ca vreuna din uşi să fi fost vreodată încuiată. Nimeni din Ţinutul celor Două Râuri nu încuia uşile. Nu era nevoie. Cel puţin, nu până acum.
De deasupra, din camera lui Tam, se auzi un hârşâit, ca şi cum ceva era târât pe podea. Rand se încruntă. Afară de cazul în care Tam se hotărâse brusc să mute mobilele din cameră, însemna că scotea cufărul vechi pe care îl ţinea sub pat. Alt lucru care nu se mai întâmplase niciodată, din câte îşi amintea Rand.
Umplu un ceainic mic cu apă pentru ceai şi îl agaţă într-un cârlig deasupra focului, apoi puse masa. Lucrase el însuşi străchinile şi lingurile. Obloanele din faţă nu fuseseră încă închise, şi din când în când privea cercetător afară, dar era întuneric beznă şi nu se vedeau decât umbrele făcute de lună. Călăreţul negru ar fi putut cu uşurinţa să fie prin preajmă, dar Rand încercă să nu se gândească la asta.
Când Tam se întoarse, Rand îl privi surprins. Avea o cingătoare groasă în jurul mijlocului, şi de cingătoare atârna o sabie, cu un bâtlan de bronz pe teaca neagră şi un altul pe plăselele lungi. Singurii bărbaţi pe care îi văzuse vreodată Rand purtând săbii erau gărzile neguţătorilor. Şi Lan, fireşte. Nu-i trecuse niciodată prin cap că şi tatăl lui ar putea avea o sabie. Cu excepţia bâtlanilor, semăna foarte mult cu sabia lui Lan.
— De unde o ai? întrebă el. Ai cumpărat-o de la un neguţător ambulant? Cât ai dat pe ea?
Tam scoase încet arma; lumina focului jucă pe tăişul scânteietor. Nu semăna deloc cu lamele simple, grosolane pe care le văzuse Rand în mâinile gărzilor neguţătorilor. Nu era împodobită cu pietre preţioase sau cu aur; totuşi, în ochii lui părea impunătoare. Pe lama foarte uşor curbată şi ascuţită numai pe o parte era un alt bâtlan gravat în oţel. La marginea plăselelor, garda era astfel lucrată încât să semene cu un firet. Părea aproape fragilă pe lângă săbiile gărzilor neguţătorilor; acelea aveau de cele mai multe ori două tăişuri şi erau suficient de groase încât să dobori cu ele un copac.
— Am cumpărat-o cu mult timp în urmă, răspunse Tam, departe de aici. Şi a fost mult prea scumpă; doi gologani e prea mult pentru o sabie ca asta. Maică-ta nu a fost de acord, dar ea era întotdeauna mai chibzuită decât mine. Eram tânăr pe atunci, şi la vremea aceea mi s-a părut că face toţi banii. Maică-ta a vrut întotdeauna să scap de ea, şi de câteva ori m-am gândit că avea dreptate, că ar trebui pur şi simplu s-o dau de pomană.
Răsfrângerea focului făcea ca lama să pară în flăcări. Rand tresări. Îşi imaginase adesea cum ar fi să aibă o sabie.
— S-o dai de pomană? Cum ai putea să dai o sabie ca asta de pomană?
Tam zise cu dispreţ:
— Nu prea e de folos când duci oile la păscut, nu-i aşa? Şi nici nu poţi să ari sau să culegi cu ea.
Se uită o vreme ţintă la sabie, ca şi cum s-ar fi întrebat ce făcea cu aşa ceva. În cele din urmă oftă din greu.
— Dar dacă nu e doar închipuirea mea, dacă ni se schimbă norocul, poate că în următoarele zile o să-mi pară bine că am păstrat-o totuşi în cufărul ăla vechi.
Vârî încetişor sabia la loc în teacă şi îşi şterse mâna de cămaşă cu o strâmbătură.
— Cred că tocana s-a făcut. O s-o pun în străchini cât faci tu ceaiul.
Rand încuviinţă şi luă cutia de ceai, dar voia să afle totul. Ce îl făcuse pe Tam să cumpere o sabie? Nu-şi putea da seama. Şi unde o găsise? Cât de departe? Nimeni nu pleca vreodată din Ţinutul celor Două Râuri; sau foarte puţini, în orice caz. Avusese întotdeauna o vagă bănuială că tatăl său ieşise din ţinut – mama lui nu fusese din partea locului –, dar o sabie? Avea o mulţime de întrebări de pus după ce se vor fi aşezat la masă.
Apa pentru ceai clocotea şi trebui să apuce toarta ceainicului cu o cârpă ca să-l dea jos din cârlig. Fierbinţeala îi ajunse imediat la mână. În timp ce se îndepărtă de foc, îndreptându-şi spatele, o bătaie puternică în uşă făcu să zăngăne încuietoarea. Nu se mai gândi nici la sabie, nici la ceainicul fierbinte pe care îl ţinea în mână.
— Vreun vecin, şopti şovăitor. Jupânul Dautry care vine să ceară…
Dar până la ferma lui Dautry, cel mai apropiat vecin, era cale de un ceas chiar şi la lumina zilei, iar Oren Dautry, chiar dacă venea mereu cu neruşinare să ia cu împrumut, nu ar fi plecat noaptea din casă.
Tam aşeză încet străchinile cu tocană. Se îndepărtă încet de masă. Stătea cu ambele mâini pe plăselele sabiei.
— Nu cred, începu el, şi uşa se deschise brusc, iar bucăţi din încuietoarea de fier se rostogoliră pe podea.
O siluetă umplea cadrul uşii, mai mare decât orice om pe care îl văzuse vreodată Rand, o siluetă în zale negre care îi atârnau până la genunchi, cu ţepi la încheieturi, coate şi umeri. O mână ţinea strâns o sabie grea, în formă de coasă; cealaltă mână şi o pusese peste ochi, ca şi cum ar fi vrut să se apere de lumină.