Rand ridică din umeri.
— Cum vrei. Dar a murit şi el. Cel Întunecat e mort. Eu l-am ucis. L-am ars cu…
În acea clipă, îşi aminti totul şi rămase cu gura căscată. „Puterea. Am folosit Puterea Supremă. Niciun bărbat nu poate să…” Îşi umezi buzele, care i se uscaseră brusc. O pală de vânt iscă vârtejuri de frunze moarte. Era rece, dar nu mai rece decât sufletul său. Toate cele trei femei îl priveau. Îl cercetau, fără să clipească. Întinse braţul către Egwene, şi, de dată aceasta, o văzu limpede cum se ferea de el.
— Egwene?
Fata îşi întoarse ochii, iar el lăsă braţul să-i cadă. Apoi, pe neaşteptate, ea îl îmbrăţişă şi-şi lipi capul de pieptul lui.
— Îmi pare rău, Rand. Îmi pare rău. Nu-mi pasă de nimic. Zău că nu.
Umerii i se cutremurau, şi îşi dădu seama că plângea. Mângâind-o stângaci pe păr, le privi pe celelalte două femei peste creştetul ei.
— Roata ţese după cum îi este voia, grai încet Nynaeve, dar tu eşti tot Rand al’Thor din Emond’s Field. Numai că… Lumina să m-ajute, şi să ne ajute pe toţi, Rand, eşti prea primejdios.
El se feri de privirea Meşteresei, în care se citea tristeţea, regretul şi faptul că deja se împăcase cu ideea suferinţei care-l aştepta.
— Ce s-a întâmplat acolo? întrebă Moiraine. Spune-mi totul!
Iar el se supuse, sub privirile poruncitoare ale femeii. Şi-ar fi dorit să scape de chin, să scurteze povestea, să lase deoparte anumite lucruri, dar ochii ei îl siliră să spună tot. Ajungând la momentul în care o văzuse pe mama sa, obrajii i se umplură de lacrimi.
— Mama era în puterea lui, repeta Rand, cu insistenţă. Mama mea!
Pe chipul lui Nynaeve se citea mila şi durerea, dar ochii femeii Aes Sedai îl siliră să treacă mai departe, să vorbească despre sabia Luminii, despre tăierea corzii întunecate, de flăcările care-l uciseseră pe Ba’alzamon. Egwene îl strânse în braţe, ca şi cum voia să-l ferească de ceea ce se-ntâmplase.
— Dar n-am făcut-o eu, sfârşi Rand. Lumina… m-a îmboldit. Nu am făcut-o din proprie voinţă. Are vreo importanţă?
— Am bănuit ceva de la bun început, spuse Moiraine. Dar bănuielile nu înseamnă nimic. După ce ţi-am dat zălogul, moneda, şi te-am legat de mine, ar fi trebuit să mă asculţi în toate privinţele, dar tu te-ai opus, mi-ai tot pus întrebări. Asta mi-a dat de înţeles anumite lucruri, dar nu totul. Sângele celor din Manetheren a fost întotdeauna clocotitor, mai ales după ce Aemon a murit, iar inima lui Eldrene s-a frânt. Apoi a venit povestea cu Bela.
— Bela? se mira el. „Nimic nu mai contează.”
Femeia Aes Sedai încuviinţă.
— Când am ajuns pe Dealul Străjii, am observat că Bela nu mai avea nevoie de mine ca s-o vindec de oboseală. O făcuse deja altcineva. În noaptea aceea, ar fi putut galopa mai iute decât Mandarb. Trebuia să-mi dau seama pe cine ducea ea în spate. Cu trolocii pe urme, cu un Draghkar deasupra capetelor şi un Jumate-Om, de unul singur, cine ştie pe unde, pesemne că ţi-a fost teamă ca Egwene să nu rămână în urmă. Aveai nevoie de ceva, mai mult decât oricând până atunci, aşa că ai recurs la singura cale pe care puteai obţine ceea ce doreai. Saidin.
Rand se cutremură. Îi era atât de frig, încât îl dureau degetele.
— Dacă n-o mai fac niciodată, dacă nu mă mai ating niciodată de… el, nu-i aşa că n-am să…
Dar nu izbuti să-şi termine vorba. Să înnebunească. Să-i facă pe toţi cei din jurul lui, şi pământul însuşi, să-şi piardă minţile. Să moară, putrezind înainte să-şi dea duhul.
— Poate că nu, replică Moiraine. Ar fi mult mai uşor dacă ar exista cineva care să te-nveţe, dar oricum e cu putinţă, dacă ţi-o doreşti din toată inima.
— Mă poţi învăţa tu. Sunt convins că tu…
Dar, văzând-o clătinând din cap, se opri.
— Oare o pisică poate să înveţe un câine să se caţere în copaci, Rand? Sau un peşte – să înveţe o pasare să înoate? Eu ştiu să mânuiesc Saidar, dar despre Saidin n-am ce să te-nvăţ. Cei care ar fi putut s-o facă sunt morţi de trei mii de ani. Cu toate astea, poate că tu eşti îndeajuns de încăpăţânat. Poate că voinţa îţi e îndeajuns de puternică.
Egwene se îndreptă de spate, ştergându-şi cu dosul mâinii ochii înroşiţi de plâns. Părea că voia să spună ceva, dar, când deschise gura, nu se auzi nimic. „Măcar nu se fereşte. Măcar se poate uita la mine fără să ţipe.”
— Dar ceilalţi? întrebă el.
— Lan i-a dus în peşteră, spuse Nynaeve. Ochiul a dispărut, dar în mijlocul lacului se găseşte ceva, un stâlp de cristal, la care se poate ajunge pe nişte trepte. Mat şi Perrin voiau să te caute mai întâi pe tine, şi Loial la fel, dar Moiraine a spus…
Tulburată, ea aruncă o privire către femeia Aes Sedai. Moiraine o privi liniştită, la rândul ei.
— A spus că nu trebuie să te deranjăm până nu…
Rand simţi cum i s-ar pune un nod în gât. „Oare o să-şi întoarcă faţa de la mine, aşa cum a făcut Egwene? O să urle şi o s-o ia la fugă, ca şi cum aş fi un Pierit?” Moiraine începu imediat să vorbească de parcă n-ar fi observat că se albise la faţă.
— În Ochi se află o uriaşă cantitate de Putere. Chiar şi în Vârsta Legendelor, puţini puteau stăpânii atât de multă putere fără ajutor, izbutind totodată să scape cu viaţă. Foarte puţini.
— Le-ai spus? întrebă el, răguşit. Dacă ştie toată lumea…
— Numai Lan, răspunse cu blândeţe Moiraine. El trebuie s-o ştie. Şi Nynaeve şi Egwene, pentru ceea ce sunt şi pentru ceea ce vor ajunge. Ceilalţi n-au de ce s-o afle, nu încă.
— De ce nu? se răsti el, aspru, din cauza nodului din gât. Doar o să vrei să mă domoleşti, nu? Nu asta fac femeile Aes Sedai cu bărbaţii care pot conduce Puterea? Îi fac să-şi piardă înzestrarea, îi fac să nu mai fie primejdioşi. Thom mi-a spus că bărbaţii care au fost domoliţi mor pentru că nu-şi mai doresc să trăiască. De ce nu-mi spui cum ai să mă duci în Tar Valon să fiu domolit?
— Eşti ta’veren, răspunse Moiraine. Poate că Pânza nu a terminat cu tine.
Rand îşi îndreptă umerii.
— În visele mele, Ba’alzamon mi-a spus că Tar Valon şi Suprema Înscăunată vor încerca să se folosească de mine. Mi-a spus şi nişte nume, iar acum mi le amintesc. Raolin Duşmanul Întunecimii, Guaire Amalasan, Yurian Arc-de-Piatră, Davian, Logain.
Cel mai greu îi veni să pronunţe ultimul nume. Nynaeve pali, iar Egwene tresări de uimire, dar el continuă îndârjit.
— Fiecare dintre ei a fost un fals Dragon. Nu încerca să-mi spui că nu-i aşa. Eu, unul, nu accept să fiu folosit. Nu sunt o unealtă pe care poţi s-o arunci la groapa cu gunoi, după ce-ai terminat cu ea.
— O unealtă făurită pentru un scop nu se înjoseşte, dacă e folosită, răspunse Moiraine, cu glasul la fel de aspru ca al lui, dar un bărbat care se-ncrede în Părintele Minciunii se înjoseşte singur. Spui că nu vrei să fii folosit, dar îl laşi pe Cel Întunecat să-ţi aleagă calea, ca un ogar pe care stăpânul său îl trimite după iepuri.
Rand îşi încleştă pumnii şi întoarse capul. Cuvintele ei erau mult prea asemănătoare cu cele pe care i le spusese Ba’alzamon.
— Nu sunt ogarul nimănui. Înţelegi? Al nimănui!
Loial şi ceilalţi apărură prin arcadă, iar Rand se ridică în picioare, cu ochii la Moiraine.
— N-o să afle nimeni, îi făgădui femeia Aes Sedai, până ce nu hotărăşte Pânza.
Pe dată, prietenii săi se apropiară. Lan deschidea drumul, părând la fel de sumbru ca întotdeauna, deşi se vedea că avusese multe de îndurat. În jurul capului purta un bandaj de al lui Nynaeve, şi avea mersul ţeapăn. În spatele lui venea Loial, care căra un cufăr mare de aur, frumos împodobit şi incrustat cu argint. Numai un Ogier ar fi putut să-l ridice de la pământ fără ajutor. Perrin ducea în braţe o boccea mare, învelită în pânză albă, iar Mat ţinea în mâini nişte bucăţi care păreau de ceramică.