— Deci până la urmă n-ai murit, râse Mat, apoi se întunecă la faţă şi arătă cu capul spre Moiraine. Ea nu ne-a lăsat să te căutăm. A spus că trebuia să aflam ce se ascundea în Ochi. Eu, unul, nu m-aş fi supus, dar Nynaeve şi Egwene s-au dat de partea ei, şi aproape că m-au îmbrâncit în peşteră.
— Ei, acum eşti aici, replică Perrin, şi pare-se că ai scăpat destul de uşor. Ochii lui nu mai străluceau, dar irişii i se îngălbeniseră cu totul. Asta contează. Eşti aici, iar noi am terminat cu ceea ce aveam de făcut. Nu că aş înţelege eu prea bine, dar Moiraine Sedai spune c-am terminat şi că putem pleca. Acasă, Rand. Arde-m-ar Lumina, ce-mi mai doresc să ajung acasă!
— Îmi pare bine să te văd teafăr, păstorule, îl întâmpină Lan, cu glasul lui aspru. Văd că ai reuşit să nu-ţi pierzi sabia. Poate că, de-acum, ai să înveţi s-o şi foloseşti.
Brusc, Rand se simţi cuprins de afecţiune pentru Străjer. Lan ştia, dar, cel puţin în aparenţă, comportamentul său nu se schimbase deloc. Lui Rand îi trecu prin minte că poate nici sentimentele acestuia nu se schimbaseră.
— Trebuie să recunosc, începu Loial, lăsând cufărul la pământ, că, de când am pornit la drum cu nişte ta’veren, totul a fost mai interesant decât mă aşteptam. Urechile îi tresăltară puternic. Dacă devine şi mai interesant, am să mă întorc pe dată în steddingul Shangtai şi am să-i mărturisesc totul Fruntaşului Haman, şi n-am să mai plec niciodată de lângă cărţile mele. Brusc, Ogierul rânji, cu gura sa lată care-i despica faţa în două. Ce bine că te văd, Rand al’Thor. Dintre toţi ăştia trei, numai Străjerului îi pasă de cărţi, iar el nu spune mai nimic. Ce ţi s-a-ntâmplat? Noi am fugit cu toţii şi ne-am ascuns în pădure, până ce Moiraine Sedai l-a trimis pe Lan după noi. Dar nu ne-a lăsat să mergem să te căutăm. Rand, de ce-ai lipsit aşa mult?
— Am fugit şi am tot fugit, răspunse el, vorbind rar, până când am căzut de pe un deal şi m-am lovit cu capul de o piatră. Cred că m-am izbit de toate stâncile, până ce am ajuns jos.
Îi trecu prin cap că, astfel, îşi putea explica vânătăile. Încercă să le privească pe femeia Aes Sedai, apoi pe Nynaeve şi pe Egwene, dar chipurile lor nu se schimbaseră câtuşi de puţin.
— Când mi-am revenit, am observat că mă rătăcisem şi, până la urmă, am izbutit să ajung aici. Cred că Aginor a murit, a ars. Am găsit urme de cenuşă şi bucăţi din mantia lui.
Până şi lui, minciunile i se păreau cusute cu aţă albă. Nu izbutea să priceapă de ce ceilalţi nu izbucneau dispreţuitori în râs, cerându-i să spună adevărul. Prietenii săi nu făcură decât să dea din cap, încuviinţând şi scoţând exclamaţii compătimitoare, pe măsură ce se adunau în jurul femeii Aes Sedai, ca să-i arate ce găsiseră.
— Ajutaţi-mă să mă ridic, le ceru Moiraine, iar Nynaeve şi Egwene o ridicară în capul oaselor; chiar şi aşa, fură nevoite s-o sprijine, ca să nu cadă la loc.
— Cum de e cu putinţă ca lucrurile astea să fi fost înăuntrul Ochiului, întrebă Mat, şi totuşi să nu fie distruse cum s-a întâmplat cu piatra pe care am aruncat-o eu?
— Nu au fost puse acolo pentru a fi distruse, răspunse tăios Moiraine, apoi se încruntă la ei, dându-le de înţeles să nu mai pună întrebări, în timp ce pipăi bucăţile de ceramică strălucitoare, albe şi negre, pe care le adusese Mat.
Lui Rand i se păru la început că erau numai nişte sfărâmături, dar ea le îmbină cu mare meşteşug, aşezându-le pe jos, alcătuind un cerc mare cam cât o palmă. Era străvechiul simbol Aes Sedai, Flacăra din Tar Valon unită cu Colţul Dragonului, negru şi alb laolaltă. O clipă, Moiraine nu făcu altceva decât să cerceteze obiectul din priviri, cu chipul de nepătruns, apoi îşi scoase pumnalul de la cingătoare şi i-l dădu lui Lan, făcându-i un semn cu capul.
Străjerul alese bucata cea mai mare, apoi ridică sus pumnalul şi lovi cu toată puterea. Sări o scânteie, bucata se duse cât colo din pricina izbiturii, iar pumnalul se rupse cu un trosnet puternic. Lan cercetă ciotul care rămăsese, apoi îl aruncă în laturi.
— Oţel de Tear, din cel mai bun, spuse el sec.
Mat ridică bucata şi mormăi ceva, apoi le-o arătă şi celorlalţi. Nu se vedea niciun semn.
— Cuendillar, rosti Moiraine. Inimă de piatră. Nimeni nu a izbutit să făurească aşa ceva, după Vârstă Legendelor, şi nici măcar atunci nu se folosea decât pentru lucrările cele mai importante. Odată turnat, nimic nu-l mai poate sfărâma. Nici măcar Puterea condusă de cei mai mari Aes Sedai care au trăit vreodată, ajutaţi de cel mai tare ra’angreal din toate timpurile. Dacă este lovit, cuendillarul devine şi mai puternic.
— Şi atunci cum…? începu Mat, făcând un semn cu bucata pe care o ţinea în mână către celelalte, întinse pe jos.
— Aceasta a fost una dintre cele şapte peceţi ale temniţei Celui Întunecat, îl lamuri Moiraine.
Mat scăpă bucata din mână, de parca l-ar fi ars. O clipă, ochii lui Perrin părură să sclipească din nou. Liniştită, femeia Aes Sedai începu să adune bucăţile.
— De acum nu mai contează, vorbi Rand; prietenii săi îl priviră întrebători, iar el îşi dori să-şi fi ţinut gura.
— Fireşte, răspunse Moiraine, adunând bucăţile în punga pe care o purta la brâu. Aduceţi-mi cufărul.
Loial îl luă şi-l aşeză mai aproape de ea. Cubul şlefuit, din aur şi argint, părea dintr-o bucată, dar degetele ei pipăiră lucrătura meşteşugită, apăsând din loc în loc până ce, cu un zgomot sec, capacul se ridică de parca ar fi avut arcuri.
Înăuntru se afla un corn de vânătoare răsucit, numai din aur. Deşi sclipea, părea un obiect banal, pe lângă cufărul în care fusese adăpostit. Nu avea niciun însemn, în afara unui rând de litere incrustate cu argint, tocmai în vârf. Moiraine îl ridică în braţe ca pe un prunc.
— Trebuie dus în Illian, spuse ea încet.
— Illian? mârâi Perrin. Pai oraşul ăsta e pe lângă Marea Furtunilor, şi foarte departe de casă, spre miazăzi. De aici şi până în ţinutul nostru e cam tot atât cât de acolo până în Illian.
— Nu cumva e…? începu Loial, apoi se opri să-şi tragă sufletul. E cu putinţă?
— Poţi să citeşti în limba străveche? întrebă Moiraine, iar când el încuviinţă, îi înmână cornul.
Ogierul îl luă la fel de grijuliu, pipăind uşor literele, cu degetul său gros. Făcu ochii din ce în ce mai mari şi ciuli urechile.
— Tia mi aven Moridin isainde vadin, şopti el. Mormântul nu-mi stinge chemarea.
— Cornul lui Vaiere, explică Străjerul, părând, pentru prima dată, cu adevărat tulburat; în glas i se citea respectul, amestecat cu teamă.
În aceeaşi clipă, Nynaeve spuse, cu vocea tremurată:
— El cheamă eroii din toate Vârstele înapoi printre cei vii, ca să se lupte cu Cel Întunecat.
— Arde-m-ar focul, exclamă Mat.
Loial aşeză cu mult respect cornul îndărăt în cuibul său de aur.
— Nu înţeleg, se miră Moiraine. Ochiul Lumii a fost făurit pentru a-i ajuta pe oameni când se afla la strâmtoare, dar oare a fost destinat să fie folosit aşa cum am făcut-o… noi, sau pentru a străjui lucrurile astea? Repede, arătaţi-mi şi ultimul obiect.
Perrin nu era prea dornic să se supună, lucru de înţeles, după ce aflase ce erau primele două obiecte. Văzându-l că şovăie, Lan şi Ogierul îi luară din braţe pânza cea albă, împăturită, şi o desfăşurară între ei. Ieşi la iveală o flamură lungă şi albă, care se umfla din pricina vântului. Rand rămase cu gura căscată. Părea să fie făurit dintr-o singură bucată, nici ţesut, nici vopsit, nici brodat. Pe întreaga lungime se întindea o siluetă ca de şarpe, cu solzi de aur, sau de un roşu stacojiu. Avea însă şi picioare, de asemenea acoperite cu solzi, terminate cu câte cinci gheare lungi, de aur, şi un cap mare, cu o coamă deasă şi cu ochii ca soarele. Stindardul flutura uşor, de parcă se mişca; solzii sclipeau ca nişte metale şi nişte pietre preţioase, pline de viaţă. Parcă-l şi auzea mugind sfidător.