— Ce este asta? întrebă Rand.
— Flamura Seniorului Zorilor, răspunse Moiraine, vorbind rar, pe care el a avut-o cu sine, atunci când s-a pus în fruntea armatelor Luminii, în lupta cu Umbra. Stindardul lui Lews Therin Telamon. Flamura Dragonului.
Auzind-o, Loial aproape că scăpă din mână capătul pe care-l ţinea.
— Arde-m-ar focul! strigă Mat, cu glasul stins.
— Când plecăm, o să luăm lucrurile astea cu noi, spuse Moiraine. Nu au fost puse aici din întâmplare, iar eu trebuie să aflu mai multe. Degetele sale mângâiară punga în care se aflau bucăţile peceţii sfărâmate. Acum e prea târziu ca să mai plecăm. O să ne odihnim şi o să mâncăm, dar mâine o să pornim devreme la drum. Aici, Mana Pustiitoare este de jur împrejur, nu ca la Hotare, şi e puternică. Fără Omul Verde, locul ăsta nu mai poate rezista mult. Lăsaţi-mă jos, zise ea către Egwene şi Nynaeve. Trebuie să mă odihnesc.
Rand îşi dădu seama de un lucru, pe care-l observase de mai multă vreme, fără să-l înţeleagă. Din măreţul stejar cădeau frunze moarte, maronii. Un covor gros de frunze, care foşnea pe pământ, în bătaia vântului, amestecat cu petalele scuturate din miile de flori. Omul Verde ţinuse piept Manei Pustiitoare, dar aceasta începuse deja să ucidă ceea ce crease el.
— S-a terminat, nu? o întrebă el pe Moiraine. S-a terminat totul.
Femeia Aes Sedai întoarse spre el capul sprijinit pe perna făcută din mantii. Ochii ei păreau la fel de adânci ca Ochiul Lumii.
— Am făcut ceea ce trebuia să facem. De-acum, poţi să-ţi trăieşti viaţa după cum se ţese Pânza. Mănâncă, apoi dormi, Rand al’Thor. Dormi, şi visează-ţi casa părintească.
53
Se învârte Roata
Până în zori, gradina Omului Verde fusese distrusă aproape în întregime. Pe jos se întindea un covor gros de frunze moarte, care din loc în loc le ajungea până la genunchi. Toate florile dispăruseră, în afară de câteva care încă mai rezistau cu îndârjire, la marginea luminişului. În pământul de sub un stejar nu putea creşte mare lucru, însă în jurul trunchiului gros care străjuia mormântul Omului Verde apăruse un brâu subţire de flori şi de iarbă. Nici stejarul nu mai avea prea multe frunze – cam jumătate din câte erau la început, dar, oricum, ceilalţi copaci erau într-o stare şi mai rea; s-ar fi zis că rămăşiţele Omului Verde se luptau încă pentru a-l salva. Adierile răcoroase se potoliseră, înlocuite de o arşiţă umedă, din ce în ce mai puternică, fluturii dispăruseră şi ei, păsările tăcuseră. Nici călătorii, pregătindu-se de plecare, nu prea vorbeau.
Rand se urcă în şa, cu senzaţia că suferise o mare pierdere. „N-ar trebui să fie aşa. Sânge şi cenuşă, tot el a câştigat!”
— Mi-aş dori să-şi fi putut găsi un alt loc, mărturisi Egwene, urcându-se în şaua Belei.
În cursul nopţii, Lan făurise o targă pentru Moiraine, care urma să fie cărată de iapa cea flocoasă şi de Aldieb; Nynaeve trebuia să călărească în apropierea lor, ţinând de căpăstru iapa cea albă. Meştereasa îşi plecă ochii de câte ori îl vedea pe Lan uitându-se la ea, ferindu-se. Străjerul, în schimb, o privea ori de câte ori ea îşi întorcea capul, dar nu-i adresa niciun cuvânt. Cu toţii înţeleseră pe dată ce voia Egwene să spună.
— Nu-i drept, se plânse Loial, uitându-se ţintă la stejar; era singurul care încă nu se urcase pe cal. Nu-i drept ca Fratele Copacilor să cadă răpus de Mană. Nu-i drept, adăugă el încă o dată, trecându-i lui Rand frâiele uriaşului său cal.
Când Ogierul se îndreptă spre măreţul stejar, Lan deschise gura să-i spună ceva, dar Moiraine, întinsă pe targa ei, ridică o mână, cu un gest slab, iar Străjerul rămase tăcut. În faţa stejarului, Loial îngenunche, închizând ochii şi desfăcând braţele. Smocurile de păr din vârful urechilor se ridicară, atunci când el îşi înălţă chipul spre cer şi începu să cânte.
Rand nu-şi dădea prea bine seama dacă erau cuvinte sau dacă era numai melodie. Auzind vocea tunătoare, s-ar fi zis că pământul însuşi cânta; cu toate astea, nu încăpea nici o îndoială că trilurile păsărilor începuseră din nou să răsune, adierile primăvăratice şopteau, iar fluturii băteau iute din aripi. Vrăjit de cântec, Rand avu impresia că totul durase numai câteva clipe, dar atunci când Loial îşi coborî braţele şi deschise ochii, el observă uimit că soarele se înălţase destul de mult deasupra orizontului, deşi, atunci când Ogierul începuse să cânte, de-abia atingea vârfurile copacilor. Pe crengile stejarului, frunzele care încă nu se scuturaseră păreau mai verzi şi mai puternice decât înainte. Florile care-l înconjurau aveau tulpinile mai drepte, zorelele erau albe şi proaspete, iar trandafirii – de un roşu aprins.
Ştergându-şi fruntea de sudoare, Loial se ridică şi luă frâiele din mâinile lui Rand, ca şi cum i-ar fi fost teamă ca nu cumva ceilalţi să creadă că voia numai să fie admirat.
— Niciodată n-am mai cântat cu atâta putere. N-aş fi reuşit, dacă nu ar mai fi fost încă aici ceva din făptura Fratelui Copacilor. Descântecele mele nu au atâta forţă.
Când se aşeză în şa, în privirea pe care o aruncă spre stejarul împrejmuit de brâul de flori se citea mulţumirea.
— Măcar bucăţica asta de loc n-o să cadă pradă Manei Pustiitoare. Pe Fratele Copacilor n-o să-l poată cuceri.
— Eşti un om bun, Ogierule, spuse Lan.
Loial rânji.
— O să consider asta o vorba bună, dar nu ştiu ce-ar zice Fruntaşul Haman.
Călăreau în şir indian, cu Mat în spatele Străjerului, pentru a putea să tragă cu arcul dacă era nevoie, şi cu Perrin la urmă, cu securea scoasa şi aşezată de-a curmezişul şeii. Trecură de culmea unui deal şi, cât ai clipi, Mana era din nou acolo, de jur împrejurul lor, vălurită şi murdară ca la venire, vârstată în culori ţipătoare. Rand aruncă o privire peste umăr, dar din gradina Omului Verde nu se mai vedea nici o urmă. În spatele lor se întindea numai Mana; la fel şi în faţă. Cu toate astea, pentru numai o clipă, i se păru că zăreşte creştetul înalt al stejarului, verde şi bogat. Apoi acesta sclipi şi dispăru, rămânând în loc doar Mana.
Pe undeva, Rand se aştepta să fie nevoiţi să se lupte pentru a reuşi să plece, la fel ca la venire, dar peste tot era linişte; Mana Pustiitoare era cufundată într-o tăcere de moarte. Nici o crenguţă nu tresălta, nu se auzea niciun strigăt şi niciun urlet tremurat, pe nicăieri. Mana părea un animal care se ghemuieşte la pământ, nu ca să-şi ia avânt, ci pentru că tocmai a primit o lovitură puternică şi aşteaptă acum s-o primească şi pe a doua. Până şi soarele era mai puţin roşu ca înainte.
Când trecură de salba de lacuri, era puţin după miezul zilei. Lan îi conduse pe un drum care nu se apropia de apă şi nu aruncă nici măcar o privire în direcţia aceea, dar lui Rand i se păru că toate cele şapte turnuri erau mai înalte decât atunci când le zărise prima dată. Era convins că vârfurile lor prăbuşite se înălţau mai sus faţă de pământ, iar deasupra lor era o privelişte abia întrezărită, turnurile neatinse, sclipind în soare, şi flamurile Cocorului Auriu fluturând în vânt. Clipi, apoi îşi aţinti privirea într-acolo, dar nici măcar atunci turnurile nu dispărură cu totul. Încă se mai zăreau, foarte vag, până ce se îndepărtară îndeajuns pentru ca Mana Pustiitoare să înghită totul.