Înainte de apus, Străjerul alese un loc pentru tabără, iar Moiraine le puse pe Nynaeve şi pe Egwene s-o ajute să facă exact ce trebuia pentru a fi apăraţi. Înainte să înceapă, femeia Aes Sedai şopti ceva la urechea celorlalte. Nynaeve şovăi, dar, când Moiraine închise ochii, celelalte două îi urmară exemplul.
Rand îi văzu pe Mat şi pe Perrin care se uitau cu gura căscată şi se întrebă de ce erau aşa de surprinşi. „Fiecare femeie este Aes Sedai, se gândi el, fără nici o bucurie. Şi eu la fel, Lumina să m-ajute.” Posomorât cum era, nu spuse nimic.
— De ce-i totul aşa de schimbat? întreba Perrin, când Egwene şi Meştereasa o ajutară pe Moiraine să se întindă pe patul improvizat. Pare…
Dar, ca şi cum nu-şi găsea cuvintele, el ridică din umeri şi tăcu.
— I-am dat o lovitură puternică Celui Întunecat, răspunse Moiraine, întinzându-se pe spate, cu un oftat. Umbra va avea nevoie de mult timp ca să-şi revină.
— Cum? întrebă Mat. Ce-am făcut?
— Dormi, îi porunci Moiraine. N-am scăpat încă de Mană.
Şi totuşi, în dimineaţa următoare, Rand nu văzu nimic schimbat. Fireşte, pe măsură ce se îndreptau spre miazăzi, Mana se risipea. Copacii cu trunchiuri strâmbe le făcură loc celor care creşteau drept. Arşiţa se domoli. Frunzişul de-abia atins de mană îl înlocui pe cel putrezit. Apoi, Rand observă şi copaci teferi şi sănătoşi. Pădurea dimprejurul lor deveni roşie, din pricina frunzelor şi a florilor care începuseră să crească. Toate crengile erau pline de muguri, la fel ca tufişurile joase, iar plantele agăţătoare acopereau stâncile cu verdeaţa lor. Prin iarbă creşteau flori sălbatice, la fel de multe şi de strălucitoare ca şi cum Omul Verde tocmai ar fi trecut pe acolo. Părea că primăvara, ţinută atâta vreme prizonieră din pricina iernii, se grăbea să recupereze tot timpul pierdut.
Rand nu era singurul care privea în jur cu ochi mari.
— O lovitură puternică, murmura Moiraine, dar refuză să mai spună şi altceva.
Piatra de hotar de la intrarea în Shienar era acoperită de un rug de trandafiri sălbatici. Oamenii din turnurile de straja ieşiră să-i întâmpine. În râsul lor se citea o undă de mirare, iar ochii le sclipeau uimiţi, ca şi cum nu le venea să creadă că aveau sub tălpi iarbă de-abia încolţită.
— Lumina a învins Umbra!
— Mare izbândă la Pasul lui Tarwin! Tocmai am primit vestea! Am învins!
— Lumina ne blagosloveşte din nou!
— Regele Easar este puternic pe calea Luminii, răspunse Lan, auzindu-le strigătele.
Soldaţii ar fi vrut s-o îngrijească pe Moiraine, sau măcar să trimită o escorta cu ei, dar ea refuză totul. Chiar şi aşa, culcată pe spate, pe targă, femeia era sigură pe sine, iar oamenii în armură se traseră înapoi, făcându-i plecăciuni şi supunându-se dorinţelor ei. Rand şi ceilalţi o porniră mai departe, urmăriţi de ecoul hohotelor de râs.
Spre sfârşitul după amiezii, ajunseră în Fal Dara; oraşul cu ziduri mohorâte răsuna de veselie. Şi răsuna cu adevărat. Rand se gândi că pesemne nu mai rămăsese niciun clopot în oraş care să nu bată, de la cele mai mărunte, făcute din argint, până la cele uriaşe de aramă aflate sus, în vârful turnurilor. Porţile erau larg deschise, iar soldaţii alergau pe străzi, râzând şi cântând, cu flori înfipte în moţurile de păr din creştet şi în deschizăturile armurilor. Oamenii de rând nu se întorseseră încă din Fal Moran, dar soldaţii tocmai ajunseseră înapoi, de la Pasul lui Tarwin, iar bucuria lor era îndeajuns de mare pentru a umple toate străzile.
— Izbândă la Pas! Am învins!
— A fost o minune! Vârsta Legendelor s-a întors printre noi!
— Primăvara! râse un soldat bătrân şi cărunt, petrecându-i lui Rand pe după gât o ghirlandă de zorele; şi moţul lui era plin de flori. Lumina ne blagosloveşte iarăşi cu venirea primăverii!
Aflând că drumeţii voiau să ajungă la fortăreaţă, un grup de bărbaţi înveşmântaţi în oţel şi petale de flori îi înconjurară, alergând pe lângă ei, ca să le facă loc prin mijlocul sărbătorii.
Primul pe care Rand îl văzu că nu zâmbea se dovedi a fi Ingtar.
— Am ajuns prea târziu, îi spuse acesta lui Lan, foarte amărât. Am întârziat cu un ceas şi n-am mai văzut nimic. Pe cinstea mea!
Scrâşni tare din dinţi, apoi se mai îmblânzi puţin, părând ruşinat.
— Iertaţi-mă. Jalea mă face să-mi uit de îndatoriri. Fii bine venit, Ziditorule. Fiţi bine veniţi cu toţii. Îmi pare bine să vă văd întorşi teferi din Mană. Am să trimit vindecătorul la Moiraine Sedai, în încăperile Domniei Sale, şi am să-i dau de ştire Seniorului Agelmar…
— Condu-ne la el, porunci Moiraine. Pe mine şi pe toţi ceilalţi.
Ingtar deschise gura să protesteze, apoi se plecă în faţa privirii sale aprige.
Agelmar se afla în încăperea de lucru; armura şi armele se întorseseră la locurile lor, în rasteluri, iar chipul său era cel de-al doilea pe care nu se vedea nici urmă de zâmbet. Era foarte încruntat, iar la vederea lui Moiraine, adusă pe targa de slujitorii în livrea, se posomorî şi mai tare. Femeile înveşmântate în negru şi auriu erau încurcate pentru că fuseseră nevoite să o aducă pe Moiraine în faţa lui, înainte ca ea să fi apucat să se spele sau să fie văzută de vindecător. Loial căra cufărul de aur. Bucăţile peceţii erau tot în punga lui Moiraine, iar stindardul lui Lews Therin Ucigaşul-de-Neam era învelit în păturile ei şi legat tot la şaua lui Aldieb. Grăjdarul care se ocupase de iapă primise porunci severe să aibă grijă ca păturile să fie duse în încăperile rezervate femeii Aes Sedai şi să rămână acolo în siguranţă.
— Pacea fie cu mine! exclamă Seniorul din Fal Dara. Eşti rănită, Moiraine Sedai? Ingtar, de ce n-ai avut grija să fie dusă în pat şi să-i fie adus vindecătorul?
— Linişteşte-te, Senior Agelmar, îi ceru Moiraine. Ingtar a făcut după cum i-am poruncit eu. Nu sunt aşa de fragilă pe cât pare să creadă lumea de pe-aici.
Făcu semn către două femei s-o ajute să ajungă la un scaun. Ele începură să-şi frângă mâinile, jeluindu-se că era mult prea slăbită şi că ar fi trebuit să se întindă într-un pat călduros, să fie văzută de vindecător, să facă o baie fierbinte. Moiraine înălţă din sprâncene, iar femeile tăcură brusc şi se grăbire s-o ajute să se ridice. De îndată ce se aşeză comod într-un jilţ, le făcu semn să se îndepărteze.
— Vreau să vorbesc cu Domnia Ta, Senior Agelmar.
Agelmar încuviinţă, iar Ingtar le porunci slujitorilor să iasă din încăpere. Seniorul din Fal Dara îi privi nerăbdător pe cei rămaşi; mai ales pe Loial şi cufărul său de aur, din câte i se păruse lui Rand.
— Am auzit, spuse Moiraine, de îndată ce uşa se închise în urma lui Ingtar, că aţi dobândit o mare izbândă la pasul lui Tarwin.
— Da, răspunse cu un glas tărăgănat Agelmar, încruntându-se iarăşi, la fel de tulburat ca la început. Da şi nu, Aes Sedai. Jumate-Oamenii şi trolocii au fost distruşi până la unul, dar noi aproape că nici n-am luptat. I-a înghiţit pământul, iar munţii s-au prăbuşit peste ei. Au rămas numai câţiva Draghkari, prea înspăimântaţi ca să mai facă altceva decât să zboare spre miazănoapte cât au putut de iute.
— Mare minune, într-adevăr, încuviinţă Moiraine. Iar primăvara a venit iarăşi.
— O minune, repetă Agelmar, clătinând din cap. Dar… Moiraine Sedai, oamenii spun multe despre ceea ce s-a întâmplat acolo, în trecătoare. Spun că Lumina s-a-ntrupat şi a luptat pentru noi. Că însuşi Creatorul a apărut în mijlocul luptei, pentru a înfrunta Umbra. Eu însă am văzut un bărbat, Moiraine Sedai. Am văzut un bărbat, iar ceea ce-a făcut el nu e cu putinţă, nu poate fi îngăduit.