Rand simţi cum îl cuprinde o uşurare ciudată. Oricine ar fi fost, nu era călăreţul cu mantie neagră. Apoi văzu coarnele răsucite de berbec pe capul care atingea pragul de sus al uşii, iar unde ar fi trebuit să se afle gura şi nasul era un bot păros. Îşi dădu seama de toate acestea în răstimpul unei răsuflări adânci, ce se transformă într-un răcnet înfricoşat şi, fără să se gândească, azvârli ceainicul fierbinte spre capul pe jumătate omenesc.
Când apa clocotită îi împroşcă faţa, creatura urlă, pe jumătate strigăt de durere, pe jumătate mârâit de animal. Chiar în clipa în care ceainicul îşi atinse ţinta, sabia lui Tam luci. Urletul deveni brusc un gâlgâit şi silueta uriaşă se răsturnă pe spate. Înainte să fi atins pământul, o alta încercă să-şi facă loc cu ghearele pe lângă ea. Până ca Tam să lovească din nou, Rand întrezări un cap diform, cu coarne ca nişte ţepi, şi două trupuri uriaşe blocau acum uşa. Îşi dădu seama că tatăl său striga la el.
— Fugi, băiete! Ascunde-te în pădure!
Trupurile din cadrul uşii se smuciră când altele de afară încercară să le scoată de acolo. Tam îşi vârî umărul sub masa masivă; o săltă cu greu, gâfâind, peste grămadă.
— Sunt prea mulţi ca să le ţinem piept! Ieşi prin spate! Du-te, du-te, vin şi eu!
În clipa în care se îndepărtă, Rand se simţi cuprins de ruşine pentru că îi dăduse ascultare atât de repede tatălui său. Ar fi vrut să stea şi să-l ajute, deşi nu ştia cum ar fi putut face asta, dar frica pusese stăpânire pe el, iar picioarele i se mişcau singure. Se năpusti afară din cameră, îndreptându-se spre partea din spate a casei, alergând mai repede ca niciodată. În urma lui, dinspre uşa din faţă, se auzeau trosnete şi strigăte.
Ajunsese cu mâna pe bara pusă de-a curmezişul uşii din dos, când privirea îi căzu pe încuietoarea de fier care nu era niciodată ferecată. Doar că astă seară Tam făcuse exact acest lucru. Lăsând bara la locul ei, se repezi la o fereastră din lateral, o ridică şi deschise obloanele. Era întuneric beznă. Luna plină şi norii mânaţi de vânt făceau ca umbre pestriţe să se fugărească prin curte.
„Umbre”, îşi spuse. Doar umbre. Uşa din dos scârţâi când cineva de afară, sau ceva, încerca să o deschidă. I se uscă gura. Un trosnet zgâlţâi uşa şi îl făcu să se grăbească; se strecură pe fereastră ca un iepure care intră în vizuină şi se ghemui lângă casă. În cameră, lemnul zbura în aşchii cu un zgomot de tunet.
Se forţă să se ridice puţin, să privească înăuntru, doar cu un ochi, doar pe la colţul ferestrei. Nu putea distinge prea multe în întuneric, dar şi aşa era mai mult decât ar fi vrut să vadă. Uşa stătea întredeschisă, iar siluete întunecate intrau cu luare aminte în cameră, vorbind cu glasuri scăzute şi guturale.
Rand nu înţelegea nimic din ce spuneau; vorbele sunau aspru, nepotrivite cu limba omenească. Topoare, şi suliţe, şi obiecte cu vârfuri de metal reflectau slab razele răzleţe ale lunii. Se auzea târşâit de cizme pe podea, dar şi un ţăcănit ritmic, de copite.
Încercă să-şi umezească gura. Trase puternic aer în piept şi strigă cât de tare putu:
— Vin şi prin spate!
Bolborosise mai degrabă aceste cuvinte, dar măcar reuşise să le spună. Nu fusese sigur că o să izbutească.
— Sunt afară! Fugi, tată!
Şi o rupse la fugă, îndepărtându-se de fermă.
Din camera din dos răsunau urlete răguşite în acea limba ciudată. Sticla se făcea ţăndări, cu un sunet puternic şi sfredelitor, şi ceva căzu cu un zgomot surd în spatele lui. Bănui că unul dintre ei spărsese fereastra ca să iasă în loc să încerce să-şi croiască drum prin deschizătură, dar nu se uită înapoi ca să vadă dacă avea dreptate. Ca o vulpe care fuge de ogari, se năpusti spre umbrele cele mai apropiate făcute de lună, ca şi cum s-ar fi îndreptat spre pădure, apoi se lăsă pe burtă şi se târî spre şură şi spre umbrele ei mai mari şi mai întunecate. Ceva îi căzu pe umeri şi se zvârcoli, neştiind prea bine dacă încerca să se bată sau să se elibereze, până când îşi dădu seama ca se lupta cu noua coadă de săpăligă la care lucrase Tam.
„Prostule!” Rămase o clipă întins acolo, încercând să-şi recapete suflul. „Coplin prost!” În cele din urmă, începu iar să se târască de a lungul părţii din spate a şurei, trăgând după el coada de săpăligă. Nu era mare lucru, dar tot era mai bine decât nimic. Se uită cu băgare de seamă de după colţul şurei la curte şi la casă.
Nu se vedea nici urmă de creatura care sărise afară după el. Putea fi oriunde. Vânându-l, neîndoielnic. Poate că se furişa înspre el chiar în clipa aceasta.
Ţarcul de oi din stânga lui vuia de behăituri speriate; turma se mişca în cerc, ca şi cum ar fi încercat să găsească o ieşire. Forme întunecate licăreau în ferestrele luminate din partea din faţă a casei, şi zângănitul oţelului pe oţel răsuna în întuneric. Deodată, Tam sări cu tot cu una dintre ferestre, într-o ploaie de sticlă şi lemn, ţinând încă sabia în mână. Căzu în picioare, dar, în loc să se îndepărteze de casă, se năpusti spre partea din spate, neluând în seama creaturile monstruoase care se buluceau după el prin fereastra spartă şi pe uşă.
Lui Rand nu îi venea să creadă. De ce nu încerca să scape? Apoi înţelese. Tam îi auzise ultima dată vocea venind dinspre spatele casei.
— Tată! strigă. Sunt aici!
Tam se răsuci în plin mers, dar nu fugi spre Rand, ci pieziş faţă de el.
— Fugi, băiete, strigă el, gesticulând cu sabia ca şi cum ar fi fost cineva în faţa lui. Ascunde-te!
Vreo douăsprezece forme gigantice se repeziră după el, iar văzduhul vuia de strigăte înverşunate şi de urlete ascuţite.
Rand se trase înapoi în umbrele din spatele şurei. Dacă stătea acolo nu putea fi văzut din casă, în caz că vreuna dintre creaturi mai era înăuntru. Cel puţin pentru moment era în siguranţă. Dar nu şi Tam. Tam, care încerca să le îndepărteze pe creaturi de el. Mâinile i se încleştară pe coada de săpăligă, şi trebui să strângă din dinţi ca să-şi înăbuşe un hohot de râs. O coadă de săpăligă. Să-ţi măsori puterile cu una dintre acele creaturi cu o coadă de săpăligă nu semăna nici pe departe cu jocul cu ghioaga împreună cu Perrin. Dar nu-l putea lăsa pe Tam să le înfrunte singur.
— Dacă mă mişc ca şi cum aş vâna un iepure, îşi şopti, n-o să mă audă şi nici n-o să mă vadă.
Ţipete lugubre răsunau în întuneric, şi Rand încercă să scape de nodul care-i se pusese în gât.
— Seamănă mai degrabă cu o haită de lupi înfometaţi.
Se îndepărtă pe furiş de şură, luând o spre pădure, ţinând atât de strâns coada de săpăligă încât îl dureau mâinile. La început, cât era înconjurat de copaci, se simţise liniştit. Îl ajutau să se ascundă de creaturile care atacaseră ferma, orice ar fi fost ele. Totuşi, în timp ce se strecura prin pădure, umbrele făcute de lună se deplasau, dând impresia că întunericul pădurii se schimba şi se mişca şi el. Copacii se desenau ameninţător; crengile se încârligau spre el. Dar erau doar copaci şi crengi? Aproape că auzea mârâitul chicotelilor pe care şi le înăbuşeau în gâtlej în vreme ce-l aşteptau. Urletele urmăritorilor lui Tam nu mai răsunau în noapte; dar, în liniştea care le luase locul, se cutremura de fiecare dată când vântul făcea să-i se atingă membrele unul de celălalt. Se ghemuia din ce în ce mai mult, se mişca din ce în ce mai încet. de-abia îndrăznea să mai respire, de teamă să nu fie auzit.
Deodată o mână îi acoperi gura pe la spate şi o strânsoare de fier îi prinse încheietura. Înnebunit, încercă să-l apuce pe atacator cu mâna liberă, peste umăr, zgâriindu-l cu unghiile.