— Roata ţese după cum îi este voia, Senior din Fal Dara.
— Cum spui dumneata, Moiraine Sedai.
— Dar Padan Fain? E în siguranţă? Trebuie să-i vorbesc, după ce mă odihnesc puţin.
— E întemniţat după cum ai poruncit, Aes Sedai, şi ba se jeluieşte soldaţilor să-i dea drumul, ba se răsteşte la ei şi încearcă să le dea ordine. Dar… Moiraine Sedai, pacea fie cu mine, spune-mi despre dumneata şi despre călătoria în Mană. L-aţi găsit pe Omul Verde? Cu atâta verdeaţă în jur, cred că e mâna lui la mijloc.
— L-am găsit, răspunse ea sec. Omul Verde a murit, Senior Agelmar, iar Ochiul Lumii nu mai este. S-a terminat cu călătoriile celor tineri, aflaţi în căutarea gloriei.
Seniorul din Fal Dara se încruntă, clătinând tulburat din cap.
— Mort? Omul Verde e mort? Nu e cu putinţă… Asta înseamnă că aţi fost înfrânţi? Dar atunci florile şi plantele care cresc peste tot…?
— Am izbândit, Senior Agelmar. Am izbândit, iar lumea eliberată din ghearele iernii este cea mai bună dovadă, dar lupta finală încă nu s-a dat.
Rand tresări, dar femeia Aes Sedai îi aruncă o privire aprigă, iar el se linişti.
— Mana Pustiitoare există încă, iar fierăriile din Thakan tot mai lucrează undeva, sub Shayol Ghul. Există încă mulţi Jumate-Oameni şi nenumăraţi troloci. Să nu cumva să crezi că ţinuturile de la Hotare nu mai trebuie să vegheze.
— Nici nu credeam, Aes Sedai, replică el înţepat.
Moiraine îi făcu semn lui Loial să aşeze cufărul de aur la picioarele ei; apoi îl deschise şi scoase cornul.
— Cornul lui Vaiere, şopti ea, iar Agelmar rămase cu gura căscată; lui Rand i se păru că avea de gând să îngenuncheze.
— Cu asta, Moiraine Sedai, nici nu mai contează câţi Jumate-Oameni şi troloci rămân. Dacă eroii din vechime ies din morminte, o să mărşăluim înspre Ţinuturile Pârjolite şi o să facem Shayol Ghul una cu pământul!
— NU!
Agelmar tăcu mirat, dar Moiraine continuă, cu glas liniştit.
— Nu ţi l-am arătat ca să te stârnesc, ci numai ca să ştii că, în bătăliile care urmează să vină, o să fim la fel de puternici ca Umbra. Locul lui însă nu e aici. Cornul trebuie dus în Illian. Acolo trebuie să se adune armatele Luminii, dacă se apropie noi bătălii. Am să-ţi cer o escortă formată din cei mai buni soldaţi, ca să fim siguri că el ajunge în siguranţă în Illian. Există încă Iscoade ale Celui Întunecat, Jumate-Oameni şi troloci, iar cei care vor răspunde chemării cornului îl vor urma pe cel care-l mânuieşte. Trebuie să ajungă în Illian.
— Va fi după cum porunceşti, Aes Sedai.
Numai că, atunci când capacul cufărului se închise la loc, Seniorul din Fal Dara părea un om căruia nu i se mai îngăduia să privească nici o rază de Lumină.
O săptămână mai târziu, clopotele din Fal Dara tot mai răsunau. Oamenii de rând se întorseseră din Fal Moran, sărbătorind şi ei laolaltă cu soldaţii, iar strigătele şi cântecele se amestecau cu bătăile clopotelor. Rand auzea totul, de pe balconul lung în care se afla. Chiar dedesubtul lui erau grădinile private ale Seniorului Agelmar, verzi şi înflorite, dar el nici nu le băga în seamă. În ciuda soarelui care se afla sus pe cer, primăvara din Shienar era mai răcoroasă decât era el obişnuit; cu toate acestea, picături de sudoare îi sclipeau pe pieptul gol şi pe umeri, în timp ce răsucea prin aer sabia cu pecetea bâtlanului. Mişcările sale erau foarte precise, dar îndepărtate, căci sufletul lui plutea prin hău. Chiar şi de acolo, se întrebă câtă bucurie ar mai fi rămas în oraş, dacă lumea ar fi ştiut de stindardul pe care Moiraine îl ţinea încă bine ascuns.
— Bravo, păstorule.
Sprijinit de balustradă, cu braţele încrucişate pe piept, Străjerul îl privea cu un ochi critic.
— Te descurci bine, dar nu te mai chinui atât. Nu poţi s-ajungi maestru în câteva săptămâni.
Hăul dispăru, ca o bula spartă de săpun.
— Nu vreau s-ajung maestru.
— Sabia asta e destinată unui luptător de primă mână, păstorule.
— Vreau doar ca tata să fie mândru de mine.
Mâna i se încleştă pe teaca din piele aspră. „Vreau doar ca Tam să fie tatăl meu.”
— Oricum, nu mai am răgaz nici măcar câteva săptămâni, sfârşi el, îndesându-şi sabia în teacă.
— Deci nu te-ai răzgândit?
— Tu ce-ai fi făcut, în locul meu?
Expresia de pe chipul lui Lan nu se schimbase; s-ar fi zis că, la urma urmei, faţa lui era atât de aspră, încât nu se putea schimba câtuşi de puţin.
— N-ai să încerci să mă opreşti? Nici tu, nici Moiraine Sedai?
— Poţi să faci după cum ţi-e voia, păstorule, sau după cum ţese Roata. Străjerul se dezlipi de balustradă. Acum te las.
Rand se întoarse să-l vadă plecând şi dădu cu ochii de Egwene, care stătea acolo, tăcută.
— Ai luat vreo hotărâre, Rand?
El îşi luă cămaşa şi surtucul, simţindu-se, dintr-odată, înfrigurat.
— Plec, Egwene.
— Unde?
— Nu ştiu, unde văd cu ochii.
Nu voia să-i întâlnească privirea, dar nu se putea opri să se uite la ea. Avea trandafiri sălbatici prinşi în părul care-i curgea pe umeri. Îşi ţinea mantia bine strânsă pe lângă trup. Aceasta era colorată în albastru închis şi brodată pe la margini cu un şir subţire de flori sălbatice, după obiceiul din Shienar, care-i urcau până în dreptul chipului. Dar florile nu erau mai albe decât obrajii ei; iar ochii păreau foarte mari şi întunecaţi.
— Departe, sfârşi Rand.
— Sunt sigură că lui Moiraine Sedai n-o să-i fie pe plac dacă pleci pur şi simplu. După… după ceea ce-ai făcut, meriţi o răsplată.
— Moiraine nici nu mă bagă în seamă. Am făcut ce-a vrut ea, şi cu asta, gata. Nici măcar nu-mi vorbeşte când mă duc s-o văd. Nu că aş fi încercat să mă apropii prea mult de ea, însă e limpede că se fereşte de mine. N-o să-i pese dacă plec, iar mie nu-mi pasă ce crede ea.
— Moiraine încă nu s-a înzdrăvenit cu totul, Rand, spuse şovăielnic Egwene. Eu, una, trebuie să mă duc în Tar Valon pentru învăţătură. Nynaeve vine şi ea. Iar Mat trebuie Vindecat de boala care-l ţine legat de pumnal, şi Perrin vrea să vadă Tar Valon înainte să plece… unde vede cu ochii. Ai putea să vii şi tu.
— Asta ca să afle şi alte Aes Sedai, în afară de Moiraine, ce sunt eu, şi apoi să mă domolească? întrebă el, cu o voce aspră; aproape că se răstea, dar nu se putea abţine. Asta vrei?
— Nu.
Ştia că n-avea să-i poată spune niciodată cât îi fusese de recunoscător, pentru răspunsul care venise fără şovăială.
— Rand, doar nu ţi-e frică… începu ea şi, cu toate că erau singuri, privi în jur şi coborî vocea. Moiraine Sedai spune că nu trebuie să atingi Adevăratul Izvor. Dacă nu atingi Saidin, dacă nu încerci să mânuieşti Puterea, n-o să ţi se-ntâmple nimic.
— N-avea grijă, n-am s-o mai ating niciodată. Nici dacă trebuie mai întâi să-mi tai mâna.
„Şi dacă nu mă pot opri? N-am încercat niciodată să fac aşa ceva, de bunăvoie, nici măcar acolo, la Ochi. Dacă nu mă pot opri?”
— Vrei să pleci acasă, Rand? Pesemne că tatăl tău de-abia aşteaptă să te vadă. Cred că şi tatălui lui Mat i s-a făcut dor, după atâta vreme. Eu am să mă-ntorc în Emond’s Field la anul. Măcar pentru o vreme.
El îşi frecă palma de mânerul sabiei, pipăind bâtlanul de bronz. „Tata. Casa. Pe Lumină, cât îmi doresc să văd…”
— Nu, nu acasă.
„Undeva unde să nu pot face rău nimănui, dacă nu reuşesc să mă stăpânesc. Undeva unde să fiu singur.”