În faţa casei se lipi de zid, sub fereastra spartă, şi ascultă. Nu se auzea decât sângele care îi zvâcnea surd în urechi. Se ridică încetişor şi privi înăuntru.
Ceaunul de tocană zăcea răsturnat în cenuşa din vatră. Camera era plină de aşchii şi de bucăţi mari de lemn, răspândite peste tot; nici o mobilă nu mai era întreagă. Până şi masa stătea strâmb, din doua picioare nu mai rămăseseră decât nişte cioturi grosolane. Fiecare sertar fusese scos şi făcut bucăţi; toate dulapurile şi scrinurile erau deschise şi multe uşi se mai ţineau doar într-o balama. Lucrurile erau împrăştiate peste dărâmături şi totul era presărat cu alb. Făină şi sare, dacă era să judece după sacii spintecaţi, prăbuşiţi de pe cămin. Patru trupuri contorsionate zăceau grămadă printre dărâmături. Troloci.
Rand îl recunoscu pe unul dintre ei după coarnele de berbec. Ceilalţi arătau la fel, un amestec respingător de chipuri umane distorsionate de boturi, coarne, pene şi blană. Mâinile lor, aproape omeneşti, îi făceau şi mai monstruoşi. Doi dintre ei purtau cizme; ceilalţi aveau copite. Se uită fără să clipească până când începură să-i ardă ochii. Niciunul dintre troloci nu se mişcă. Pesemne erau morţi. Iar Tam aşteptă.
Intră în fugă prin uşa din faţă şi se opri, nemaiputând respira din cauza putorii. Duhnea mai rău ca într-un grajd nerănit de luni de zile. Pereţii erau mânjiţi cu dâre scârboase. Încercând să respire pe gură, se repezi să scormonească prin talmeş-balmeşul de pe podea. În unul dintre dulapuri fusese un burduf de apă.
Un hârşâit în spatele lui îl făcu să se cutremure şi se întoarse, cât pe ce să cadă peste ce mai rămăsese din masă. Îşi recăpătă echilibrul şi scoase un geamăt, încleştându-şi dinţii, ca să nu-i clănţăne, până când îl durură maxilarele.
Unul dintre troloci se ridică în picioare. Un bot de lup ieşea în afară de sub ochii înfundaţi în orbite. Ochi fără expresie, insensibili, dar cu toate acestea atât de omeneşti. Urechile i păroase şi ascuţite se mişcau necontenit. Păşi cu copitele lui ascuţite de capră peste unul dintre tovarăşii săi morţi. Aceleaşi zale negre pe care le purtau şi ceilalţi se frecau de pantalonii lui de piele şi avea o sabie uriaşă, în formă de coasă, atârnată la brâu.
Mormăi ceva, gutural şi ascuţit, apoi spuse:
— Ceilalţi plecat. Narg stat. Narg deştept.
Cuvintele erau stâlcite şi greu de înţeles, articulate de o gură care nu fusese făcută pentru rostirea omenească. Tonul se voia liniştitor, dar Rand nu-şi putea dezlipi privirea de la dinţii lui pătaţi, lungi şi ascuţiţi, care străluceau de fiecare dată când creatura vorbea.
— Narg ştie unii câteodată întorc. Narg aşteptat. Nu nevoie de sabie. Pune sabie jos.
Până în clipa în care trolocul vorbi, Rand nu îşi dăduse seama că ţinea tremurând sabia lui Tam în faţa lui, cu ambele mâini, cu vârful îndreptat spre creatura uriaşă. Se înălţă deasupra lui, depăşindu-l cu mult în înălţime, iar pieptul şi braţele l-ar fi făcut până şi pe jupânul Luhhan să pară un pitic pe lângă el.
— Narg nu vrea rău.
Mai făcu un pas spre el, gesticulând.
— Pune sabie jos.
Părul negru de pe dosul mâinilor trolocului era des, ca o blană.
— Nu te apropia! strigă Rand. Ar fi vrut ca vocea să îi fie mai fermă. De ce ai făcut asta? De ce?
— Vlja daeg roghda! Mârâitul se transformă repede într-un rânjet. Pune sabie jos. Narg nu vrea rău. Myrddraal vrea vorbeşte tine. O licărire de emoţie străbătu chipul diform. Teamă. Alţii vin, tu vorbeşti Myrddraal. Mai făcu un pas şi puse una din mâinile lui mari pe plăselele sabiei. Pune sabie jos.
Rand îşi umezi buzele. Myrddraal! Cea mai înfricoşătoare parte a poveştii devenise astă seară realitate. Dacă urma să se întâlnească cu Pieritul, trolocii păleau prin comparaţie. Trebuia să scape. Dar dacă trolocul ar fi scos lama masivă din teacă, nu ar fi avut nici o şansă. Se forţă să zâmbească, tremurător.
— Bine.
Cum trolocul strângea şi mai puternic sabia, îşi lăsă mâinile să cadă pe lângă corp.
— O să vorbesc.
Rânjetul de lup deveni mârâit, şi trolocul se aruncă asupra lui. Rand nu-şi imaginase că o creatură atât de masivă se putea mişca cu atâta agilitate. Disperat, ridică sabia. Trupul monstruos se izbi de el, lipindu-l de perete. Într-o clipă, plămânii i se goliră de aer. Căută să-şi recapete suflul în timp ce se prăbuşeau amândoi pe podea, trolocul deasupra lui. Înnebunit, se zbătu sub greutatea zdrobitoare, încercând să se ferească de mâinile groase care bâjbâiau după el şi de fălcile care încercau să-l apuce.
Deodată trolocul se zvârcoli, apoi rămase nemişcat. O vreme, strivit şi învineţit, pe jumătate sufocat de trupul de deasupra lui, Rand nu făcu decât să rămână întins, fără să îi vină să creadă. Îşi reveni însă repede, cel puţin cât să se smulgă de sub trupul ţeapăn. Ţeapăn pentru vecie. Lama însângerată a sabiei lui Tam ieşea din spatele trolocului. Până la urmă se pare că o ridicase la timp. Şi Rand avea mâinile acoperite de sânge şi o pată mare, închisă la culoare, pe pieptul cămăşii. Avea o senzaţie intensă de greaţă şi înghiţi în sec, încercând să nu verse. Tremura la fel de tare ca atunci când îi fusese cel mai teamă, dar de data asta de uşurare că era încă în viaţă.
„O să se întoarcă şi alţii”, spusese trolocul. Ceilalţi troloci se vor întoarce la fermă. Şi un Myrddraal, Pieritul. Poveştile spuneau că Pieriţii aveau douăzeci de picioare înălţime, ochi de foc şi călăreau pe umbre în loc de cai. Când Pieritul se întorcea într-o parte, dispărea şi niciun zid nu îl mai putea opri. Trebuia să facă lucrurile pentru care venise şi să plece repede.
Dădu trupul trolocului la o parte ca să ajungă la sabie, gâfâind din pricina efortului, şi aproape că o luă la fugă când văzu ochii deschişi privindu-l fix. Îi trebuiră câteva clipe ca să-şi dea seama că aveau acea privire sticloasă pe care o dă moartea.
Îşi şterse mâinile de o zdreanţă flenduroasă – de dimineaţă fusese o cămaşă de a lui Tam – şi scoase lama din trupul trolocului.
Începu să cureţe sabia, dar apoi dădu drumul zdrenţei pe podea, cu părere de rău. „Nu e momentul pentru curăţenie”, îşi spuse cu un râset pe care reuşi să-l înăbuşe doar încleştându-şi dinţii. Nu vedea cum ar mai putea vreodată să cureţe destul de bine casa încât să poată locui din nou în ea. Pesemne că duhoarea năprasnică intrase până şi în lemnărie. Dar nu avea vreme să se gândească la asta. Nu avea timp pentru curăţenie. Poate că nu mai avea timp pentru nimic.
Era sigur că nu-şi amintea toate lucrurile de care vor avea nevoie, dar Tam aştepta, iar trolocii urmau să se întoarcă. Adună ce îşi aduse aminte pe fugă. Pături din camerele de la etaj şi cârpe curate ca să îi bandajeze rana lui Tam. Mantiile şi surtucele. Un burduf de apă pe care îl luă cu el când mergea cu oile la păşune. O cămaşă curată. Nu ştia când o să aibă timp să se schimbe, dar voia să scape de cămaşa pătată de sânge cu prima ocazie. Punguţele cu scoarţă de salcie şi alte leacuri erau într-un morman întunecat, cu aspect noroios, pe care nu se putea convinge să-l atingă.
Una dintre găleţile cu apa pe care le adusese Tam încă mai era lângă cămin, rămasă în mod miraculos întreagă şi neatinsă, îşi umplu burduful, îşi spălă în grabă mâinile şi se mai uită o dată în jur să vadă dacă nu uitase ceva. Îşi găsi arcul printre dărâmături, frânt în două exact acolo unde era mai gros. Lăsă bucăţile să cadă, înspăimântat. Hotărî că va trebui să se mulţumească cu ce adunase deja. Stivui grăbit totul afară.
Înainte să plece din casă dezgropă un felinar din harababura de pe podea. Încă mai era gaz în el. Îl aprinse de la una dintre lumânări, închise obloanele – ca să nu intre vântul, dar mai ales ca să nu atragă atenţia – şi se repezi afară, cu felinarul într-o mână şi cu sabia în cealaltă. Nu ştia ce o să găsească în şură. După ce văzuse ce se întâmplase în ţarcul de oi, nu mai era prea încrezător. Dar avea nevoie de căruţă ca să-l ducă pe Tam la Emond’s Field şi avea nevoie de Bela pentru căruţă. Nevoia îl făcu să spere puţin.