Iar în acele zile s-a-ntâmplat, aşa cum se mai întâmplase şi înainte şi se va mai întâmpla, ca întunericul să se lase greu asupra pământului, împovărând sufletele oamenilor, iar cele verzi să se usuce şi speranţa să moară. Şi oamenii i-au strigat Creatorului, spunându-i: O, Lumină a Cerurilor, Lumină a Lumii, fie ca în final Cel Făgăduit să se nască din munte, aşa cum spun profeţiile, cum a fost în vremurile trecute şi cum va fi din nou în cele ce vor veni. Fie ca Seniorul Zorilor să cânte pământului, pentru ca toate cele verzi să crească şi mieii să zburde prin văi. Fie ca braţul Seniorului Zorilor să ne adăpostească de întuneric, iar marea sabie a dreptăţii să ne apere. Fie ca Dragonul să plutească din nou pe aripile timpului.
1
Un drum pustiu
Roata Timpului se învârte mereu, iar Vremurile vin şi trec, lăsând în urmă amintiri care devin legendă. Legendele pălesc şi se transformă în mituri, şi până şi miturile sunt de mult uitate atunci când Vârsta care le-a dat viaţă se întoarce. Într-o Vârstă, căreia unii îi spuneau cea de a Treia, una ce încă urmează să vină, dar e de mult apusă, o pală de vânt izbucni în Munţii de Negură. Vântul nu era începutul începuturilor, căci mişcările Roţii Timpului nu cunosc începuturi şi sfârşituri. Era doar un început printre atâtea altele.
Iscat de sub piscurile mereu înconjurate de nori de pe urma cărora munţii îşi primiseră numele, vântul suflă spre răsărit, peste Dealurile Nisipoase – care cândva, înainte de Frângerea Lumii, fuseseră malul unui mare ocean. Apoi se prăvăli spre Ţinutul celor Două Râuri, străbătând pădurea încâlcită numita Pădurea de la Apus, şi se abătu asupra a doi bărbaţi care mergeau, cu o căruţă şi un cal, de a lungul drumului pietruit numit Calea Carierei. Cu toate că primăvara ar fi trebuit să înceapă de mai mult de o lună, vântul purta cu el un suflu de gheaţă, ca şi cum ar fi preferat să aducă nori de zăpadă.
Rafalele îi lipeau lui Rand al’Thor mantia de spate; îi încurcau bucata de lână de culoarea pământului printre picioare, apoi o făceau să fluture în spatele lui. Băiatul îşi dorea să fi avut un surtuc mai gros sau să-şi fi pus încă o cămaşă. Aproape de fiecare dată când încerca să-şi tragă mantia pe lângă corp, aceasta se prindea în tolba care-i atârna la şold. Oricum, nu prea îl ajuta dacă încerca să-şi ţină mantia cu o singură mână – în cealaltă avea arcul, cu o săgeată deja pregătită, gata să tragă.
După ce o rafală foarte puternică îi smulse mantia din mână, el aruncă o privire spre tatăl său, pe deasupra spinării iepei lăţoase, maronii. Se simţi cam ca un prostănac pentru faptul că voise să se asigure că Tam era încă acolo – dar era una din acele zile în care totul părea cu putinţă. Vântul vuia atunci când se înteţea, dar, în afară de asta, tot ţinutul era cufundat într-o tăcere grea. Prin comparaţie, scârţâitul uşor al osiei părea foarte zgomotos. În pădure nu cânta nici o pasăre, de pe nici o creangă nu se auzeau chiţăiturile veveriţelor. Nu că s-ar fi aşteptat să le audă – nu într-o aşa primăvară.
Numai copacii care nu-şi pierdeau frunzele sau acele în timpul iernii mai erau încă verzi. Mănunchiuri de crenguţe căzute din tufişurile rămase din anul care trecuse se întindeau, ca nişte pânze maronii de păianjen, peste ţancurile de stâncă de sub copaci. Şi buruienile erau puţine – cele mai numeroase printre ele erau urzicile, iar restul erau tot felul de soiuri cu ghimpi sau cu ace sau buruienile puturoase care-ţi lăsau un miros de mucegai pe încălţări dacă le călcai cumva, din greşeală. Pe jos, acolo unde copacii adunaţi laolaltă ţineau o umbră deasă, încă se mai vedeau petice de zăpadă. Nici acolo unde reuşea să ajungă, lumina soarelui nu avea nici putere, nici căldură. Soarele palid se înălţase deasupra copacilor, la răsărit, dar lumina lui era oarecum întunecată, ca şi cum s-ar fi amestecat cu umbra. Era o dimineaţă tulbure, numai bună pentru gânduri neplăcute.
Din instinct, băiatul atinse coada săgeţii; era pregătit să o ridice şi să şi-o lipească de obraz într-o clipă, aşa cum îl învăţase Tam. Iarna fusese destul de rea şi pe la ferme, mai rea decât oricare dintre cele de care-şi aminteau fie şi cei mai bătrâni din sat, dar pesemne că în munţi fusese şi mai cumplită, dacă era să se ia după numărul de lupi care fuseseră siliţi să năvălească în Ţinutul celor Două Râuri. Lupii atacau periodic ţarcurile de oi şi străpungeau cu colţii pereţii grajdurilor, ca să ajungă la vite şi la cai. Ba oile mai fuseseră atacate şi de urşi, deşi nimeni nu-i mai văzuse prin acele locuri de ani întregi. Dacă ieşeai din casă după lăsarea întunericului, nu mai erai în siguranţă. Oamenii cădeau pradă fiarelor la fel de des ca oile, şi asta nu întotdeauna după asfinţit.
Tam mergea cu paşi mari de cealaltă parte a Belei, sprijinindu-se în suliţă ca într-un toiag, nebăgând în seamă vântul care-i făcea mantia maronie să fluture ca o flamură. Din când în când, atingea uşor şoldul iepei, ca să-i amintească să-şi continue drumul. Cu pieptul sau puternic şi cu faţa lată, oferea concreteţe atmosferei acelei dimineţi, ca o stâncă nemişcată, în mijlocul unui vis vag. Deşi obrajii săi arşi de soare erau ridaţi, iar părul nu mai avea decât câteva şuviţe negre printre cele cărunte, era în el un sâmbure de duritate, de parcă nici măcar un potop nu l-ar fi putut culca la pământ. Acum păşea netulburat pe drum. Fie, părea să spună mersul sau, deci fiecare crescător de oi trebuie să se păzească de urşi şi de lupi, dar fiarele ar face bine să nu încerce să-l oprească pe Tam al’Thor din drumul spre Emond’s Field.
Tresărind cuprins de un sentiment de vinovăţie, Rand se întoarse cu ochii la partea sa de drum; calmul lui Tam îi adusese aminte de sarcina pe care o avea. Era cu un cap mai înalt decât tatăl său, mai înalt decât oricare alt bărbat din ţinut, şi nu prea semăna cu Tam, decât poate la lăţimea umerilor. Ochii săi cenuşii şi nuanţa roşiatică a părului erau o moştenire de la mama sa, din câte îi spusese Tam. Ea nu fusese dinspre partea locului, iar Rand nu prea îşi mai amintea decât de zâmbetul de pe chipul ei; totuşi, în fiecare an îi punea flori pe mormânt – şi primăvara, la sărbătoarea Bel Tine, şi vara, la Ziua Soarelui.
În căruţa care înainta legănat se aflau două butoiaşe cu rachiu de mere, făcut de Tam, şi opt butoaie ceva mai mari cu cidru, care, după o iarna întreagă de îngrijiri, de-abia prinsese puţină tărie. În fiecare an, Tam venea cu aceste produse la hanul Izvorul de Vin, dăruindu-le pentru sărbătoarea de Bel Tine; aşa că, după cum o declarase, nu avea de gând nici în această primăvară să se lase intimidat de lupi sau de vântul rece. Chiar şi aşa, nu mai fuseseră în sat de săptămâni întregi. Nici măcar lui Tam nu prea-i venea să călătorească mult zilele astea. Totuşi, el îşi dăduse cuvântul că va aduce rachiul şi cidrul, deşi întârziase chiar până în ajunul sărbătorii. Pentru Tam era important să-şi ţină cuvântul. Rand era pur şi simplu fericit să plece de la fermă, aproape la fel de fericit ca şi pentru faptul că venise ziua de Bel Tine.