În timp ce Rand supraveghea partea sa de drum, începu să-l încerce o senzaţie, din ce în ce mai intensă, că îl urmarea cineva. O vreme, încercă să n-o bage în seamă. Printre copaci nu se mişca nimic, şi nu se auzea decât zgomotul vântului. Dar senzaţia nu numai că persista, ci devenea şi mai puternica. Părul de pe braţe i se ridicase; pielea îl mânca, de parcă îl durea ceva pe dinăuntru.
Nervos, el îşi schimba poziţia arcului, ca să se poată scărpina, şi îşi spuse că ar fi cazul să nu-şi mai facă idei. Nu era nimic în pădure pe partea lui de drum, iar dacă ar fi fost ceva pe cealaltă parte, i-ar fi spus Tam. Aruncă o privire peste umăr… şi clipi surprins. Pe drum, la nu mai mult de douăzeci de lungimi în spate, o siluetă călare, învăluită în mantie, îi urmărea. Şi calul, şi călăreţul erau la fel de întunecaţi, de un negru mat şi fără strălucire.
Obişnuinţa, şi nimic altceva, îl împiedica să se oprească în loc în timp ce privea.
Mantia călăreţului îl învăluia din cap până în picioare; gluga îi venea mult peste faţă, aşa că nu se vedea nimic din el. Rand se gândi în treacăt că era ceva ciudat în înfăţişarea călăreţului; însă ceea ce-l fascina cu adevărat era deschizătura umbrita a glugii. Nu reuşea să zărească decât foarte vag con-tururile feţei, dar avea senzaţia că privea drept în ochii necunoscutului. Şi nu-şi putea lua privirea de la el. Stomacul i se strânse de nelinişte. De sub glugă nu se zărea decât o umbră, dar simţi un val de duşmănie care-l lovi atât de puternic, de parcă ar fi văzut limpede un chip schimonosit de ură faţă de toate făpturile vii, şi mai ales faţă de el. Faţa de el, mai presus de orice.
Dintr-odată lovi o piatră cu călcâiul şi se împiedică, luându-şi ochii de la Călăreţul cel Întunecat. Arcul îi căzu pe drum şi numai faptul că întinsese mâna şi se prinsese de frâul Belei îl opri să nu se prăvălească şi el pe spate. Sforăind surprinsă, iapa se opri, întorcându-şi capul să vadă cine o prinsese. Tam se încruntă la el peste spinarea Belei:
— Ei, băiete, ai păţit ceva?
— E un călăreţ, zise Rand gâfâind, în timp ce se îndrepta din şale. Un străin, care ne urmăreşte.
— Unde? întrebă bărbatul mai vârstnic, ridicându-şi suliţa cu vârful lat şi privind în urmă cu mare grija.
— Acolo, pe…
Dar Rand tăcu brusc, odată întors spre locul în care se uitase ceva mai devreme. Drumul din spatele lor era gol. Neîncrezător, el privi în pădure, pe ambele părţi ale drumului. Copacii cu crengi goale nu ofereau niciun loc bun pentru o ascunzătoare, şi totuşi nici urmă de cal sau călăreţ. Băiatul prinse privirea nedumerită a tatălui său.
— Era acolo. Un bărbat într-o mantie neagră, pe un cal negru.
— N-aş vrea să-ţi pun cuvântul la îndoială, băiete, dar atunci unde a dispărut?
— Nu ştiu. Dar era acolo.
Dintr-o mişcare, Rand îşi ridică arcul şi săgeata care-i căzuseră. Într-o clipă, cerceta penele din coada săgeţii, apoi o puse la loc în arc şi-l încordă pe jumătate. Apoi însă se opri. Nu avea în ce să ţintească.
— Zău că era.
Tam îşi clătină capul cărunt.
— Ei, dacă zici tu, băiete. Atunci hai să vedem. Un cal lasă urme de copite, chiar şi pe pământul ăsta bătătorit.
O apucă spre spatele căruţei, cu mantia fluturându-i în vânt.
— dacă le găsim, atunci ştim sigur că a fost. Dacă nu… mă rog, în zile ca asta orice om poate avea vedenii.
Brusc, Rand îşi dădu seama ce fusese în neregula cu călăreţul (pe lângă faptul că apăruse într-un chip atât de ciudat). Vântul care-i biciuia şi pe el, şi pe Tam nu-i mişcase acestuia nici măcar una dintre cutele mantiei. Dintr-odată, băiatului i se uscă gura. Pesemne că-i se păruse. Tatăl său avea dreptate. O dimineaţă ca asta putea să facă pe oricine să aibă vedenii. Numai că nu-i venea să creadă. Dar cum să facă să-i spună tatălui sau că bărbatul care părea să fi dispărut pur şi simplu în văzduh purta o mantie pe care vântul n-o putea atinge?
Cu o expresie îngrijorată, îşi miji ochii, cercetând pădurile care-i înconjurau. Arătau altfel decât de obicei. Era obişnuit să se plimbe liber prin pădure, aproape de când învăţase să meargă, învăţase să înoate în lacurile şi pâraiele din Pădurea de la Apus, dincolo de ultimele ferme aflate la apus de Emond’s Field. Cercetase şi Dealurile Nisipoase – ceea ce multă lume spunea că aducea ghinion iar odată, împreună cu prietenii săi cei mai apropiaţi, Mat Cauthon şi Perrin Aybara, ajunsese chiar până la poalele Munţilor de Negură – cu mult mai departe decât ajunseseră în viaţa lor cei mai mulţi oameni din Emond’s Field. Pentru ei, o călătorie în satul vecin, în sus, pe Dealul Străjii, sau în jos, până la Deven Ride, era o mare ocazie. Pe nicăieri, în toate aceste drumuri, Rand nu dăduse peste vreun loc care să-l înspăimânte. Cu toate acestea, azi, Pădurea de la Apus nu mai era locul pe care şi-l amintea. Un bărbat care putea dispărea atât de brusc putea să-şi reapară la fel, pe neaşteptate, poate chiar lângă ei.
— Nu, tată, nu-i nevoie.
Tam se opri surprins, iar Rand încercă să-şi ascundă fâstâceala jucându-se cu gluga mantiei.
— Cred că ai dreptate. N-are sens să căutăm ceva ce nu există, mai ales că avem lucruri mai bune de făcut – să ajungem în sat şi să scăpăm de vântul ăsta.
— Mi-ar prinde bine o pipă, zise Tam încet, şi o cană cu bere undeva la căldură. Apoi, zâmbind larg, adăugă dintr-odată: Şi pare-mi-se că eşti nerăbdător s-o vezi pe Egwene.
Rand reuşi să zâmbească slab. Avea o sumedenie de lucruri pe suflet, în momentul respectiv, iar fata Starostelui era undeva, în josul listei. Nu-i mai trebuia nici o altă tulburare. De un an încoace, de câte ori se întâlneau, ea îl făcea să se simtă din ce în ce mai nelalocul lui. Şi, mai rău, parcă nici nu-şi dădea seama. Nu, era limpede – nu voia să se mai gândească şi la Egwene.
Tocmai când spera ca tatăl său să nu-şi dea seama că era speriat, Tam spuse:
— Băiete, aminteşte-ţi: flacăra şi hăul.
Ciudat lucru – ce-l învăţase Tam: să se concentreze asupra unei flăcări, una singură, în care să-şi verse toate emoţiile – frică, ură, mânie – până ce mintea i se golea. Numai să devină una cu hăul rămas, apoi putea face orice voia – aşa îi spusese Tam. Nimeni din Emond’s Field nu mai vorbea aşa. Şi totuşi, tocmai Tam câştiga în fiecare an întrecerea de tras cu arcul de la Bel Tine, cu ajutorul flăcării şi al hăului. Rand credea că, anul acesta, avea şi el o şansă să ocupe un loc bun – dar numai să izbutească să rămână în hău. De vreme ce Tam adusese vorba despre asta, era limpede că-i observase tulburarea; dar nu mai pomeni nimic altceva.
Tam o îmboldi pe Bela să pornească din nou la drum şi îşi reluară mersul; bărbatul mai în vârstă umbla cu paşi mari, de parcă nu se întâmplase nimic ieşit din comun şi nici nu s-ar fi putut întâmpla vreodată. Rand îşi dorea să-i fi putut urma exemplul. Încercă să-şi golească mintea, dar hăul îi tot scăpa printre degete, înlocuit de imaginea călăreţului cu mantie neagră.
Voia să creadă că Tam avea dreptate, că nu existase niciun călăreţ decât în mintea lui, numai că amintirea senzaţiei de ură era mult prea vie. Era limpede că fusese cineva acolo. Iar acel cineva îi dorea răul. Băiatul se tot uită în urmă, până ce în jurul lor apărură acoperişurile ascuţite, de stuf, ale caselor din Emond’s Field.
Satul se afla la marginea Pădurii de la Apus, care se tot rărea, până ce ultimii copaci răzleţi se amestecau printre casele solid construite. Spre răsărit, pământul cobora într-o pantă uşoară. Deşi prin jur erau răspândite şi petice de pădure, împrejurimile satului, până la Codrul cu Bălţi, cu îngrămădeala lui de râuri şi lacuri, erau pline de ferme şi de câmpuri şi păşuni mărginite cu garduri vii. Spre apus, pământul era la fel de fertil, iar păşunile de acolo erau aproape în fiecare an verzi; dar în Pădurea de la Apus se găseau foarte puţine ferme. Iar pe măsură ce te apropiai de Dealurile Nisipoase, acestea dispăreau cu totul – ca să nu mai vorbim de ţinutul din jurul Munţilor de Negură, care se înălţau peste creştetele copacilor din Pădurea de la Apus, ceva mai departe de Emond’s Field, dar foarte vizibili. Unii spuneau că pe acolo pământul era prea stâncos – dar tot Ţinutul celor Două Râuri era plin de pietre.