Precum cei mai mulţi oameni din Ţinutul celor Două Râuri, Rand avea o fire foarte încăpăţânată. Străinii spuneau câteodată că aceasta era trăsătura dintâi a localnicilor, că le puteau da lecţii şi catârilor şi chiar şi pietrelor. De cele mai multe ori, gospodinele erau femei bune şi blânde, dar lui Rand nu-i plăcea să fie împins de la spate; iar ele îl făceau să se simtă mânat cu un băţ. Aşa că îşi continuă drumul cu paşi repezi, dorindu-şi ca Tam s-o mai grăbească şi pe Bela.
În scurtă vreme, uliţa se termină, drept în mijlocul Pajiştii – un spaţiu larg aflat chiar în mijlocul satului. De obicei, aceasta era acoperită cu iarbă deasă, dar în această primăvara nu se vedeau decât câteva petice proaspete, printre cele maro-gălbui, cu iarbă uscată, şi cele negre, acolo unde pământul rămăsese gol. Un cârd mare de gâşte umbla de colo-colo, uitându-se cu lăcomie pe jos, dar fără să găsească nimic de ciugulit; cineva îşi priponise şi o vacă gestantă, lăsând-o să pască cele câteva fire care crescuseră.
Spre capătul de apus al Pajiştii era chiar Izvorul de Vin, care ţâşnea dintr-o stâncă joasă. Şuvoiul nu seca niciodată, avea suficientă putere să culce un om la pământ şi era atât de dulce la gust, încât numele i se potrivea de minune. De acolo pornea şi râul cu acelaşi nume, care curgea cu repeziciune spre răsărit; malurile sale erau înţesate de sălcii până la moara lui jupân Thane şi chiar şi dincolo de ea, până ce se desfăcea în mai multe pârâiaşe care se afundau în adâncurile mlăştinoase ale Pădurii. În dreptul Pajiştii, râul era traversat de două punţi joase, cu balustrade din lemn, şi de un pod ceva mai lat şi îndeajuns de solid pentru a putea suporta greutatea căruţelor. Podul de căruţe însemna locul în care Calea Nordului, care cobora dinspre Taren Ferry şi Dealul Străjii, devenea Drumul Vechi, care ducea spre Deven Ride. Unora dintre străini li se părea caraghios că drumul avea un nume la miazănoapte şi altul la miazăzi, dar aşa fusese dintotdeauna, din câte ştiau cei din Emond’s Field, aşa că asta era situaţia. Pentru cei din Ţinutul celor Doua Râuri, era un motiv suficient.
De cealaltă parte a podurilor se înălţau deja rugurile pentru focurile de Bel Tine, trei grămezi bine clădite de buşteni, aproape cât o casă. Trebuia să fie ridicate pe pământ gol, fireşte, nu pe Pajişte, oricât ar fi fost ea de uscată. Pe Pajişte se desfăşurau, în schimb, acele momente ale Sărbătorii care nu aveau loc în jurul focurilor.
În apropierea Izvorului de Vin, vreo douăzeci de femei mai în vârstă cântau încetişor, în timp ce ridicau Stâlpul Primăverii. Trunchiul drept şi zvelt al unui brad, curăţat de crengi se înălţa la zece picioare în aer, chiar şi din groapa în care era înfipt. O ceată de fete, prea tinere ca să-şi poarte părul împletit, stăteau picior peste picior şi priveau cu jind; din când în când, îngânau şi ele frânturi din cântecul femeilor.
Tam o îmboldi pe Bela, ca pentru a o face să se grăbească, dar ea nu-l luă în seamă, iar Rand îşi feri cu grijă ochii de la ce făceau femeile. În dimineaţa următoare, urma ca bărbaţii să se prefacă surprinşi de apariţia Stâlpului; apoi, la prânz, femeile nemăritate aveau să danseze în jurul acestuia, împodobindu-l cu panglici lungi, colorate, în timp ce bărbaţii neînsuraţi cântau. Nimeni nu ştia de unde venea obiceiul sau ce raţiuni avea – încă un lucru care fusese aşa dintotdeauna; era însă o scuză pentru cântece şi dansuri, care-i atrăgeau foarte tare pe oamenii din Ţinutul celor Două Râuri.
Toată ziua de Bel Tine urma să fie ocupată cu cântece, dansuri şi ospeţe, cu câte o pauză pentru întreceri şi concursuri de tot felul. Se dădeau premii nu numai pentru cel mai bun arcaş, ci şi pentru trasul cu praştia sau lupta cu ghioaga. Erau concursuri de ghicitori şi şarade, întreceri la trasul de frânghie, la ridicarea sau aruncarea greutăţii, premii pentru cel mai bun cântăreţ, cel mai bun dansator şi cel mai bun scripcar, pentru cel mai rapid la tunsul oilor şi chiar pentru cel mai priceput la jocul cu bile sau la aruncarea la ţintă.
Bel Tine trebuia să sosească după ce primăvara începuse cu adevărat, se născuseră primii miei şi încolţiseră primele recolte. Totuşi, cu tot frigul care nu se dădea plecat, nimeni nu avea de gând să renunţe la Sărbătoare. Cu toţii aveau nevoie de puţină distracţie. Şi, lucrul cel mai grozav dintre toate, se zvonea că se plănuia un mare foc de artificii pe Pajişte – dacă primul neguţător din an apărea la vreme, fireşte. Despre asta se vorbise foarte mult; trecuseră zece ani de la ultimul foc de artificii, iar lumea încă îl pomenea.
Hanul Izvorul de Vin se înălţa la capătul dinspre răsărit al Pajiştii, chiar lângă Podul de Căruţe. Primul cat era din piatră de rău, deşi fundaţia era dintr-o piatră mai veche, despre care unii spuneau că fusese adusa din munţi. Catul al doilea, văruit în alb – unde, de douăzeci de ani încoace, locuia Brandelwyn al’Vere, hangiul şi starostele din Emond’s Field, împreună cu soţia şi fiicele sale – era, de jur împrejur, puţin mai larg decât primul. Acoperişul din ţiglă roşie, singurul de acest fel din sat, sclipea în lumina slabă a soarelui, iar pe trei dintre cele douăsprezece coşuri înalte ale hanului ieşea fum.
La miazăzi, de partea cealaltă a râului, se întindeau rămăşiţele unei alte fundaţii din piatră, mult mai mare, care – după câte se spunea – făcuse odată parte din han. Acum, în mijlocul ei creştea un stejar uriaş, cu un trunchi gros de treizeci de paşi şi cu crengi groase cât un trup de bărbat. Pe timp de vara, Bran al’Vere întindea mese şi bănci sub coroana stejarului, la umbră, unde oamenii se puteau aşeza pentru a bea un păhărel, bucurându-se de adierea vântului, şi pentru a sta de vorbă sau a întinde o tabla pentru jocul de pietre.
— Ei, băiete, am ajuns.
Tam se întinse să apuce frâul Belei, dar ea se opri în faţa hanului înainte ca mâna lui să atingă cureaua de piele.
— Ştie drumul mai bine ca mine, chicoti bărbatul.
De îndată ce scârţâitul osiei se opri, Bran al’Vere ieşi din han, părând, ca întotdeauna, să se mişte foarte sprinten pentru un om de mărimea lui – era aproape de două ori mai voluminos decât oricine altcineva din sat. Chipul său rotund, acoperit de păr cărunt şi puţin cam rar, se destinse într-un zâmbet. În ciuda frigului, hangiul era numai în cămaşă, încins cu un şorţ alb ca zăpada. Pe piept îi atârna un medalion de argint, care reprezenta o balanţă.
Medalionul, împreună cu balanţa cea adevărată, folosită pentru a cântări monedele aduse de neguţătorii care veneau din Baerlon să cumpere lână şi tutun, era însemnul Starostelui. Bran nu-l purta decât când avea de a face cu neguţătorii sau la sărbători, ospeţe şi nunţi. Acum şi-l pusese la gât cu o zi mai devreme, dar, fireşte, noaptea care urma era Noaptea Iernii, ajunul sărbătorii de Bel Tine, când toată lumea făcea vizite aproape toată noaptea, oferind şi primind mici daruri, îmbucând câte ceva şi bând câte un păhărel la aproape fiecare casă. „După iarna asta, se gândi Rand, pesemne că Noaptea Iernii i se pare o scuză suficientă să nu mai aştepte până mâine.”
— Tam, strigă Starostele, grăbindu-se spre ei. Să mă scalde Lumina, ce bine că te văd, în sfârşit. Şi pe tine, Rand. Ce mai faci, băiete?
— Bine, jupân al’Vere, zise Rand. Dar dumneavoastră?
Dar Bran îşi îndreptase deja atenţia din nou spre Tam.
— Începusem să cred că n-ai să mai vii anul ăsta cu băuturile. N-ai zăbovit niciodată atâta.
— Nu prea-mi vine să părăsesc ferma, Bran, răspunse Tam. Mai ales cu toţi lupii ăştia. Şi cu aşa o vreme…
Bran pufni.
— Ce mi-aş dori ca lumea să mai vorbească şi despre altceva decât despre vreme. Cu toţii se plâng, iar unii, care ar trebui să aibă capul pe umeri, se aşteaptă să fac eu ceva ca să se îndrepte. Tocmai mi-am petrecut douăzeci de minute cu jupâneasa al’Donel, explicându-i că n-am ce să fac în privinţa berzelor. Ce-o fi crezut că pot face eu…?