Выбрать главу

După o clipă, spuse:

— Taică-tău ar crede că tu m-ai pus să spun ca tine, iar al meu…

Aruncă o privire pe deasupra căruţei, către locul în care discutaseră Tam, Bran şi Cenn, şi se trezi privind drept în ochii tatălui său. Starostele încă-l mai dojenea pe Cenn, care îl asculta într-o tăcere posomorâtă.

— Bună dimineaţa, Matrim, zise Tam voios, ridicând una din lăzi pe marginea căruţei. Văd c-ai venit să-l ajuţi pe Rand să descarce cidrul. Bravo ţie.

Mat sări în picioare de la primul cuvânt şi începu să dea înapoi:

— Bună dimineaţa, jupân al’Thor. Şi dumneavoastră, jupân al’Vere. Jupân Buie. Să vă scalde Lumina. Tata m-a trimis să…

— Fireşte, zise Tam. Şi, fireşte, dat fiind că un flăcău ca tine îşi face treaba pe dată, ai şi terminat ce aveai de făcut. Ei, băieţi, cu cât duceţi mai repede cidrul în pivniţa jupânului al’Vere, cu atât mai repede puteţi merge să-l vedeţi pe Menestrel.

— Menestrel! exclamă Mat, oprindu-se brusc locului, în aceeaşi clipă în care Rand întrebă:

— Şi când ajunge?

În toată viaţa lui, Rand văzuse numai doi Menestreli în Ţinutul celor Două Râuri. Când venise primul dintre ei era încă atât de mic, încât stătea şi-l privea de pe umerii lui Tam. Un Menestrel în sat, în timpul sărbătorii, cu harpa şi flautul, şi poveştile, şi toate cele, era… în Emond’s Field urma să se vorbească de Sărbătoarea asta încă zece ani, cu sau fără artificii.

— Ce prostie, mormăi Cenn, dar tăcu după ce Bran îi aruncă o privire care avea în ea toată autoritatea Starostelui.

Tam se sprijini de căruţă pe partea sa, cu braţul pe lădiţă.

— Da, un Menestrel, şi a ajuns deja. Jupân al’Vere mi-a spus că este chiar acum într-o cameră, la han.

— Da, da, şi a sosit în miez de noapte, zise hangiul clătinând dezaprobator din cap. A bocănit la uşa din faţă până ce mi-a trezit toată familia. Dacă nu era Sărbătoarea, i-aş fi spus să-şi ducă singur calul în grajd şi să doarmă acolo cu el, cât ar fi de Menestrel. Ce părere aveţi, să vină aşa, pe întuneric?!

Rand făcu ochii mari de mirare. Nimeni nu ieşea noaptea din sat, nu în vremuri ca acestea şi, oricum, nu singur. Meşterul de acoperişuri începu iar să mormăie ca pentru sine, de data aceasta cu glasul prea scăzut pentru ca Rand să înţeleagă mai mult de un cuvânt sau două: „nebun şi împotriva firii”.

— Nu poartă o mantie neagră, nu-i aşa? întrebă dintr-odată Mat.

Burta lui Bran se cutremură de râs.

— Neagră! Mantia lui e ca mantiile tuturor Menestrelilor pe care i-am văzut. Mai mult petice decât mantie, şi plină de culori.

Rand se surprinse chiar şi pe sine însuşi când izbucni în hohote de râs, izvorâte din senzaţia de uşurare. Ideea că ameninţătorul călăreţ în negru ar fi putut fi Menestrelul era caraghioasă, şi totuşi… Băiatul îşi puse o mână peste gură, stânjenit.

— Vezi, Tam, zise Bran. Nu prea s-a mai râs în sat de când a venit iarna. Acum, până şi mantia Menestrelului e motiv de râs. Numai pentru asta şi merită să-l aducem din Baerlon.

— Orice ai zice tu, spuse deodată Cenn, eu tot cred că e o risipă prostească de bani. Ca şi artificiile pe care ai stăruit să le cumperi.

— Deci sunt şi artificii, zise Mat, dar Cenn continuă, fără să-l bage în seamă.

— Ar fi trebuit să ajungă de o lună, cu primul neguţător din an, numai că n-a venit niciun neguţător, aşa-i? Şi dacă nu vine până mâine, ce facem cu ele? Mai ţinem o Sărbătoare, numai de dragul lor? Asta dacă le aduce, fireşte.

— Cenn, oftă Tam, eşti la fel de neîncrezător ca oamenii din Taren Ferry.

— Păi, unde-i neguţătorul? Ia zi, al’Thor.

— De ce nu ne-aţi spus? întrebă Mat cu durere în glas. Tot satul s-ar fi distrat, aşteptând, la fel de bine ca şi cu Menestrelul. Sau aproape. Vedeţi bine în ce stare sunt toţi, numai ce s-a zvonit că vor fi artificii.

— Da, văd, zise Bran, aruncând o privire spre meşterul de acoperişuri. Şi dacă aş şti sigur de unde a pornit zvonul… dacă aş crede, de pildă, că s-a plâns cineva de preţuri, într-un loc în care putea fi auzit, în condiţiile în care anumite lucruri ar trebui să rămână secrete…

Cenn îşi drese vocea.

— Oasele mele sunt prea bătrâne pentru vântul ăsta. Dacă-mi daţi voie, mă duc să văd dacă jupâneasa al’Vere are să-mi dea şi mie nişte vin fiert şi dres, ca să mă încălzesc. Jupâne Staroste, al’Thor…

Înainte să-şi fi terminat vorba, se şi îndreptă spre han; când uşa se închise în spatele lui, Bran oftă:

— Uneori mi se pare că Nynaeve are dreptate în legătură cu… Ei, acuma nu mai contează. Iar voi, tinerilor, ia gândiţi-vă o clipă. E drept că toată lumea e încântată de artificii, chiar dacă-i doar un zvon. Dar ce ar fi dacă neguţătorul nu ar ajunge la timp, după atâta aşteptare? Iar cu vremea asta, cine ştie când vine. Lumea o să fie de cincizeci de ori mai încântată de Menestrel.

— Şi s-ar fi simţit de cincizeci de ori mai tristă dacă el n-ar fi venit, rosti Rand încet. Dacă s-ar fi întâmplat aşa, nici măcar Bel Tine nu ar fi putut să-i mai înveselească pe oameni.

— Ai capul pe umeri, numai să vrei să-l foloseşti, glăsui Bran. Într-o bună zi, o să-ţi ia locul în Sfat, Tam. Ascultă ce-ţi spun. Şi o să se descurce cel puţin la fel de bine ca anumite persoane la care mă gândesc eu acum.

— Vorbăria asta nu ajută la descărcat căruţa, zise Tam scurt, dându-i Starostelui prima lădiţă cu rachiu. Vreau să mă încălzesc la foc, o pipă şi o cană din berea ta cea bună.

Luând cea de a doua lădiţă pe umeri, adăugă:

— Rand o să-ţi fie recunoscător pentru ajutor, Matrim. Ţine minte, de cum aţi dus cidrul în pivniţă…

După ce Tam şi Bran dispărură în han, Rand îşi privi prietenul.

— Nu-i musai să m-ajuţi. Dav n-o să mai ţină castorul prea mult.

— Ei, ce mai? spuse Mat, resemnat. Cum a zis taică tău, cu cât îl ducem mai repede în pivniţă…

Luând un butoiaş cu cidru în ambele mâini, se grăbi spre han, cu paşi mari.

— Poate e şi Egwene pe aici. Când te vad cum te holbezi la ea ca viţelul, mă distrez mai bine decât cu orice castor.

Rand, care tocmai îşi aşeza arcul şi tolba în căruţă, se opri. Reuşise să nu se mai gândească deloc la Egwene, ceea ce era destul de ciudat. Dar era foarte probabil ca ea să fie pe undeva prin han. Nu prea avea cum s-o evite. Fireşte, trecuseră câteva săptămâni de când n-o mai văzuse.

— Ei? îi strigă Mat din faţa hanului. N-am zis c-o s-o fac singur. Vezi că n-ai ajuns încă în Sfat.

Tresărind, Rand luă un butoiaş şi-l urmă. Poate că, până la urmă, ea nu era acolo. Ciudat, dar asta nu-l făcea să se simtă mai bine.

2

Străinii

Când Rand şi Mat trecură prin sala mare, ducând cu ei primele butoiaşe, jupân al’Vere umplea deja două căni cu cea mai bună bere neagră pe care o avea, făcută chiar de el, scoţând-o dintr-unul dintre butoaiele înghesuite lângă un perete. Scărpinici, motanul cel galben al hanului, şedea întins pe butoi, cu ochii închişi şi coada încolăcită peste lăbuţe. Tam stătea în faţa căminului mare, din piatra de râu, umplându-şi pipa cu muştiucul lung, cu tutun dintr-un vas bine şlefuit pe care hangiul îl ţinea mereu pe policioara simplă din piatră. Căminul era lung cât jumătate din încăperea mare şi pătrată. În înălţime, ajungea aproape cât umărul unui bărbat, iar focul care trosnea în vatră reuşea să alunge frigul de afară.