Fiind ajunul Sărbătorii, o zi atât de plină, Rand se aştepta să nu-i găsească înăuntru decât pe Bran, pe tatăl său şi motanul, şi totuşi erau de faţă încă patru membri ai Sfatului, cu Cenn cu tot, care şedeau în faţa focului, în jilţuri cu spătarul înalt, cu câte o cană în mână şi cu capul înconjurat de norii de fum care li se înălţau din pipe. În mod ciudat, niciuna dintre tablele pentru jocul de pietre nu fusese întinsă, şi toate cărţile lui Bran zăceau nefolosite pe raftul din faţa vetrei. Bărbaţii nici măcar nu vorbeau, ci stăteau tăcuţi, cu ochii pironiţi în fundul cănilor cu bere, sau se loveau nerăbdători cu muştiucul pipei peste dinţii din faţă, aşteptându-i pe Tam şi pe Bran să vină lângă ei.
În astfel de vremuri, îngrijorarea era la ordinea zilei pentru toţi membrii Sfatului Satului – şi în Emond’s Field, şi, probabil, în Dealul Străjii sau Deven Ride. Şi poate chiar în Taren Ferry, deşi nimeni nu ştia precis ce gândeau locuitorii de pe acolo.
Numai doi dintre bărbaţii din faţa focului, Haral Luhhan, fierarul, şi Jon Thane, morarul, catadicsiră să le arunce câte o privire celor doi băieţi care intraseră în încăpere. De fapt, jupân Luhhan nu se mulţumi cu o privire. Braţele fierarului erau groase ca picioarele unui om obişnuit şi foarte musculoase. El purta încă şorţul lung, de piele, de parcă se grăbise să ajungă la întrunire drept de la fierărie. Se încruntă la amândoi băieţii, apoi se întoarse înţepat în jilţ, continuând să-şi înfunde tutunul în pipă cu degetul său mare, şi el foarte gros.
Curios, Rand îşi încetini mersul, dar reuşi cu greu să-şi înăbuşe un ţipăt de durere când Mat îl lovi cu piciorul în gleznă. Prietenul său îi făcu insistent semn cu capul în direcţia uşii din fundul sălii celei mari şi se grăbi într-acolo fără să-l mai aştepte. Şchiopătând uşor, Rand îl urmă, ceva mai încet.
— Ce a mai fost şi asta? întrebă el, de îndată ce ajunseră în coridorul care ducea la bucătărie. Mai că nu mi-ai frânt…
— Moş Luhhan, grăi Mat, iţindu-se peste umărul lui Rand, ca să vadă ce se petrecea în sala mare. Cred că bănuieşte că eu am fost cel care…
Se întrerupse brusc atunci când jupâneasa al’Vere ieşi în grabă din bucătărie, învăluită în mireasma pâinii de-abia scoase din cuptor. Avea în mână o tavă pe care erau câteva pâini cu coaja groasă, pentru care-i se dusese faima în tot satul, şi farfurii cu murături şi brânză. La vederea mâncării, Rand îşi aminti dintr-odată că nu luase în gură decât o bucată de pâine înainte să plece de la fermă, în zori. Stomacul îi chiorăi stânjenitor.
Jupâneasa al’Vere, o femeie zveltă, cu părul împletit într-o cosiţă care-i atârna pe un umăr, îi privi pe amândoi cu un zâmbet matern.
— Dacă vă e foame, găsiţi din astea în bucătărie. De fapt, băieţilor de vârsta voastră le e mereu foame. Şi, la urma urmei, nici nu ţine de vârstă. Dacă preferaţi să aşteptaţi, în dimineaţa asta mai coc şi nişte prăjituri cu miere.
Ea era una dintre puţinele femei căsătorite din zonă care nu încerca să o facă pe peţitoarea cu Tam. Cât despre Rand, atitudinea ei maternă faţă de el se rezuma la a-i zâmbi cu căldură şi la a-i pregăti câte o gustare de câte ori venea la han, numai că la fel făcea cu toţi tinerii din împrejurimi. E drept că uneori îl privea de parcă ar fi vrut să facă mai multe pentru el, dar se mulţumea cu privirile, iar băiatul îi era profund recunoscător.
Fără să mai aştepte vreun răspuns, intră în sala mare. De îndată, se auzi zgomotul scaunelor târşâite pe podea, căci bărbaţii săriră în picioare şi începură să laude mirosul pâinii. Jupâneasa al’Vere era, de departe, cea mai bună bucătăreasă din Emond’s Field, şi toţi bărbaţii din împrejurimi de-abia aşteptau să aibă ocazia de a şedea la masa ei.
— Prăjituri cu miere, zise Mat plescăind din buze.
— Mai aşteaptă, îi răspunse Rand ferm, sau nu mai terminăm niciodată.
Deasupra treptelor care coborau în pivniţă, chiar lângă uşa bucătăriei, atârna o lampa, iar jos, în încăperea cu pereţi de piatră, lipită de han, se mai afla una, care scălda pivniţa într-o lumină puternică, lăsând în penumbră doar colţurile cele mai îndepărtate. Rafturile de lemn, înşirate de a lungul pereţilor, adăposteau butoiaşe de rachiu şi de cidru şi butoaie mai mari, pline cu bere sau vin. Unora li se dăduse deja cep. Multe dintre butoaiele cu vin erau însemnate cu creta, de mâna lui Bran al’Vere, care notase anul în care-i fuseseră aduse, neguţătorul ambulant de la care le cumpărase şi oraşele de provenienţă. În schimb, toată cantitatea de bere şi de rachiu era produsă de fermierii din Ţinutul celor Două Râuri sau de Bran însuşi. Uneori, neguţătorii ambulanţi, sau chiar şi marii neguţători, aduceau rachiu sau bere de prin alte părţi – dar acestea nu erau la fel de bune precum cele din ţinut şi mai şi costau foarte mult, aşa că nimeni nu cumpăra decât poate o dată, ca să le încerce.
— Ei, zise Rand, în timp ce aşezau butoiaşele pe rafturi, ce ai făcut, de te fereşti de jupân Luhhan?
Mat ridică din umeri.
— Mai nimic. I-am spus lui Adan al’Caar şi unora dintre mucoşii cu care e prieten – Ewin Finngar şi Dag Coplin – că nişte fermieri au zărit dulăi-strigoi scoţând foc pe nări şi alergând prin pădure. Au înghiţit o pe loc.
— Şi de asta s-a supărat jupân Luhhan pe tine? întrebă Rand, neîncrezător.
— Nu chiar, răspunse Mat, apoi făcu o pauză şi clătină din cap. Vezi tu, am mânjit doi dintre câinii lui cu făină, până ce i-am făcut albi de tot. Pe urmă le-am dat drumul pe lângă casa lui Dag. De unde să ştiu că o să fugă pe dată înapoi acasă? Chiar că nu e vina mea. Dacă jupâneasa Luhhan n-ar fi lăsat uşa deschisă, câinii n-ar fi avut cum intra în casă. Că doar nu am vrut eu să-i umplu casa de făină. Râse scurt şi continuă: Am auzit că i-a dat afară din casă cu mătura, şi pe câini, şi pe moş Luhhan.
Rand clipi speriat, dar începu şi să râdă.
— În locul tău, mi-ar fi mai frică de Alsbet Luhhan decât de fierar. E aproape cât el de puternică, şi mult mai iute la minte. Da’ nu contează. Dacă zoreşti pasul, poate nu te observă.
Judecând după chipul lui Mat, s-ar fi zis că băiatul nu gusta gluma.
Totuşi, atunci când trecură din nou prin sala mare, Mat nu mai avu niciun motiv să se grăbească. Cei şase bărbaţi îşi trăseseră jilţurile în faţa căminului, foarte aproape unul de celălalt. Tam, cu spatele la foc, vorbea cu glasul scăzut, iar ceilalţi se aplecaseră spre el ca să-l audă mai bine, atât de concentraţi încât n-ar fi observat nici dacă în încăpere ar fi dat buzna o turmă de oi. Rand ar fi vrut să se apropie ca să audă despre ce vorbeau, dar Mat îl trase de mânecă şi-i aruncă o privire chinuită. Oftând, îşi urmă prietenul şi se întoarse la căruţă.
Când ajunseră iar în coridor, găsiră la capul scărilor o tavă cu prăjituri cu miere, fierbinţi, care umpleau încăperea cu mirosul lor dulce. Erau acolo şi două căni şi o carafă plină cu cidru aburind, dres cu mirodenii. În ciuda propriilor avertismente de mai înainte, Rand se trezi că trebuia să facă ultimele două drumuri încercând să ţină şi un butoiaş şi o prăjitură fierbinte ca focul.
După ce aşeză ultimul butoiaş în raft, îşi şterse firimiturile de la gură, în timp ce Mat îşi lăsă şi el povara jos, şi spuse:
— Acuma, ia povesteşte-mi despre Mene…
Pe scări se auzi zgomot de paşi, şi în pivniţă năvăli Ewin Finngar, gata să cadă din picioare de grăbit ce era, cu chipul său rotund strălucind de nerăbdarea de a le împărtăşi veştile.
— Sunt nişte străini în sat, începu el, încercând să-şi tragă răsuflarea şi aruncându-i o privire piezişă lui Mat. Dulăi strigoi n-am văzut, dar am auzit că a dat cineva cu făină câinii lui jupân Luhhan. Şi am mai auzit că jupâneasa Luhhan ştie cam cine ar fi de vină.