Philip K. Dick
Omul din castelul înalt
1
TIMP DE O SĂPTĂMÂNA, R. Childan pândise cu nerăbdare sosirea poştei. Dar preţiosul transport din Statele Munţilor Stâncoşi nu sosise. Deschizând magazinul în dimineaţa zilei de joi şi văzând duşumeaua plină de scrisori aruncate prin fanta uşii, se gândi: voi avea de-a face cu un client supărat.
Îşi umplu o ceaşcă de ceai de la automat, cu cinci cenţi, luă o mătură şi începu să deretice; curând, trotuarul din faţa magazinului său, American Artistic Handcrafts Inc.[1], fu gata pentru o nouă zi, curăţit lună, sertarul maşinii de marcat umplut cu mărunţiş, o vază aranjată cu gălbenele proaspete şi radioul deschis pe un post care transmitea muzică instrumentală discretă. Afară, pe trotuar, oameni de afaceri grăbiţi, în drum spre birourile lor de pe Montgomery Street. În depărtare trecu un tramvai cu cablu; Childan se opri să-l privească, încântat. Femei în rochii lungi, din mătase colorată… le privi şi pe ele. Apoi sună telefonul. Se răsuci să răspundă.
— Da! zise o voce cunoscută; lui Childan i se strânse inima.
— Domnul Tagomi la telefon. A sosit posterul meu cu recrutarea în Războiul Civil[2], domnule? Vă rog să vă amintiţi; mi l-aţi promis în cursul săptămânii trecute.
Ton aferat, repezit, abia politicos, abia inteligibil.
— Nu v-am lăsat eu, domnule Childan, o sumă în acest sens? Îl voi face cadou, ştiţi? V-am explicat: un client.
— Investigaţii extinse, începu Childan, pe care le făcusem pe propria mea cheltuială, domnule Tagomi, cu privire la lucrul promis, care, vă daţi seama, nu se găseşte în regiunile astea şi prin urmare este…
Tagomi îl întrerupse:
— Aşadar, n-a sosit?
— Nu, domnule Tagomi.
O pauză glacială.
— Nu mai pot aştepta, spuse Tagomi.
— Nu, domnule.
Childan privi morocănos prin vitrina magazinului la ziua strălucitoare de afară şi la clădirile pentru birouri: San Francisco.
— Atunci, altceva în loc. Ce-mi recomandaţi, domnule Childan[3]? îi stâlci Tagomi numele în mod intenţionat.
Insultă, implicit, făcând ca urechile lui Childan să ia foc. Scaun smuls de sub fund, înspăimântătoare mortificare a situaţiei. Aspiraţiile şi temerile şi chinurile lui Robert Childan fură stârnite şi ieşiră la iveală, îl invadară, împiedicându-i limba. Se bâlbâi, cu mâna umezită pe receptor. Aerul din magazin mirosea a gălbenele; muzica se auzea în continuare, dar el se simţi ca şi cum s-ar fi prăbuşit într-o mare îndepărtată.
— Păi…, reuşi să mormăie. Centrifugă pentru smântână. Maşină de făcut îngheţată, de pe la 1900.
Mintea îi refuza să gândească. Tocmai atunci când uiţi, tocmai atunci când te prosteşti de unul singur. Avea treizeci şi opt de ani şi-şi amintea de zilele de dinainte de război, de celelalte vremuri. Franklin D. Roosevelt şi Târgul Internaţional; altă lume, mai bună.
— Aş putea aduce la dumneavoastră, la birou, diverse obiecte greu de găsit, să alegeţi? murmură el.
Fu stabilită o întâlnire pentru ora două. Va trebui să închidă magazinul, realiză când închise telefonul. Nu-i de ales. Trebuie păstrată bunăvoinţa unor asemenea clienţi; afacerile de ei depind.
Cum stătea tremurând, îşi dădu seama că cineva — o pereche de tineri — intrase în magazin. Tineri, bărbat şi femeie, amândoi chipeşi, bine îmbrăcaţi. Ideal. Se linişti şi se îndreptă uşor, zâmbind profesional către ei. Erau aplecaţi să cerceteze o vitrină, puseseră mâna pe o scrumieră încântătoare. Căsătoriţi, ghici el. Locuiesc în City of the Winding Mists, în noile apartamente de lux de pe Skyline, cu vedere către Belmont.
— Bună ziua, zise, şi se simţi mai bine.
Îi zâmbiră fără pic de superioritate, numai amabilitate. Vitrinele lui, care într-adevăr erau cele mai bune din genul lor de pe Coastă, le impuseseră oarecare respect; văzu asta şi le fu recunoscător. Ei înţeleseră.
— Piese într-adevăr excelente, domnule, zise tânărul.
Childan se înclină spontan.
Ochii lor, încălziţi nu numai de înţelegere omenească ci şi de încântarea împărtăşită faţă de obiectele de artă pe care le vindea el, de gusturile şi satisfacţiile lor comune, rămaseră aţintiţi asupra lui; îi mulţumeau pentru că avea asemenea lucruri pe care să le privească ei, să le ia în mână şi să le examineze, să le întoarcă pe toate părţile, poate chiar fără să cumpere. Da, se gândi, ştiu în ce fel de magazin se află; nu-i dugheană cu prostioare pentru turişti: fără plăcuţe din lemn de sequoia pe care scrie MUIR WOODS, MARIN COUNTY, S.P.A.[4], sau zdrăngănele nostime, sau cercei pentru fetiţe, sau cărţi poştale cu imaginea Podului[5]. Ochii fetei mai ales, mari, negri. Ce uşor, se gândi Childan, m-aş putea îndrăgosti de o fată ca asta. Ce tragică mi-ar fi viaţa atunci; ca şi cum n-ar fi deja destul de rea. Părul negru, elegant, unghiile făcute, urechile cu găuri pentru cerceii lungi, din alamă, lucraţi de mână.
— Cerceii dumitale, murmură el. Cumpăraţi de aici, oare?
— Nu, zise ea. De acasă.
Childan dădu din cap. Nu-s obiecte de artă americană contemporană; doar trecutul putea fi reprezentat aici, într-un astfel de magazin ca al lui.
— Staţi mult aici? întrebă. La noi, în San Francisco?
— Sunt detaşat pentru o perioadă nedefinită, zise bărbatul. Cu Comisia de Evaluare a Proiectului privind Nivelul de Viaţă în zonele Dezavantajate.
Pe faţă i se citea mândria. Nicidecum caznă. Nu a răcanilor neciopliţi, care mestecă gumă, cu mutrele lor lacome de ţărani, fâţâindu-se pe Market Street[6], holbându-se la spectacolele deocheate, la filmele sexy, căscând gura prin pasajele strâmte, prin barurile de noapte ieftine cu fotografii de blonde între două vârste ţinându-şi sfârcurile între degetele lor zbârcite şi rânjind… la locuinţele mizere, cu muzică gălăgioasă de jazz, care alcătuiesc cea mai mare parte a zonei fără coline din San Francisco — barăci şubrede din cutii de conserve şi scânduri, care răsăriseră din ruine încă înainte să cadă ultima bombă. Nu — omul aparţinea elitei. Cult, instruit, chiar mai mult decât domnul Tagomi, care în definitiv era un înalt demnitar, în Înalta Misiune Comercială de pe Coasta Pacificului. Tagomi era în vârstă. Atitudinile i se formaseră în timpul Guvernului Militar.
— Aţi fi dorit nişte obiecte de artă etnografică americană tradiţională, pentru cadouri? întrebă Childan. Sau poate ca să vă decoraţi noul apartament pentru cât staţi aici?
Dacă era vorba de aceasta din urmă… inima îi zvâcni.
— Presupunere exactă, spuse fata. Începem decorarea. Un pic nedecişi. Credeţi că ne puteţi ajuta?
— Aş putea aranja să vin la dumneavoastră acasă, da, zise Childan. Să iau cu mine câteva mostre, să vă pot sugera în context, după cum doriţi dumneavoastră. Este, desigur, specialitatea noastră.
Îşi lăsă ochii în jos, pentru a-şi ascunde speranţa. Putea fi vorba de mii de dolari.
— Primesc o masă New England, arţar, încheiată numai în lemn, fără cuie. Imensă frumuseţe şi valoare. Şi o oglindă din vremea Războiului din 1812. De asemenea, artă indigenă: câteva covoare din păr de capră, în culori vegetale.
— Eu unul, zise bărbatul, prefer arta citadină.
— Da, făcu Childan cu entuziasm. Ascultaţi, domnule. Am o pictură murală, din anii '30, pe lemn, patru panouri, înfăţişându-l pe Horace Greeley[7], piesă de colecţie de valoare inestimabilă.