— Domnişoară, zise cel mai în vârstă.
Amândoi bărbaţii erau destul de încordaţi.
— Ştiţi ce-i asta?
Îi arătă o cutie albă, plată, nu prea mare.
— Da, zise Juliana. Ciorapi de naylon. Fibre sintetice făcute doar de către marele cartel I.G. Farben, din New York. Foarte greu de găsit şi scumpi.
— Nemţilor să le-o spui; monopolul nu-i o idee rea.
Şoferul mai în vârstă îi trecu însoţitorului lui cutia, iar acesta o împinse cu cotul, în lungul tejghelei, către ea.
— Ai maşină? o întrebă italianul cel tânăr, sorbindu-şi cafeaua.
Din bucătărie, apăru Charley; cu farfuria ei.
— M-ai putea duce cu maşina până acolo.
Ochii sălbatici, puternici, încă o mai studiau şi ea deveni din ce în ce mai nervoasă şi totuşi din ce în ce mai incapabilă să facă vreo mişcare.
— Motelul ăla sau oriunde aş putea sta la noapte. Nu-i aşa?
— Da, zise ea. Am o maşină. Un Studebaker vechi.
Bucătarul îşi mută privirile de la ea la tânărul şofer italian, apoi puse farfuria înaintea ei, pe tejghea.
Difuzorul de la capătul şirului de scaune se făcu auzit: "Achtung, meine Damen un Herren"[27]. Pe locul lui, domnul Baynes tresări şi deschise ochii. Prin fereastra din dreapta lui putea vedea jos, în depărtare, maroniul şi verdele pământului, apoi albastru. Pacificul. Racheta, îşi dădu seama, îşi începuse lunga şi lenta coborâre.
Mai întâi în germană, apoi în japoneză şi în cele din urmă în engleză, difuzorul le preciză că nimeni nu trebuia să fumeze sau să se dezlege din scaunul capitonat. Coborârea, explica el, va dura opt minute.
Retroreactoarele porniră apoi, atât de brusc şi de zgomotos, zgâlţâind nava atât de violent, încât câţiva pasageri îşi pierdură răsuflarea. Înecându-se. Domnul Baynes zâmbi, iar de pe locul de la margine, de vis-à-vis de el, un bărbat tânăr, cu părul blond tăiat scurt, zâmbi şi el.
— Sie fürchten dasz…, începu tânărul, dar domnul Baynes zise îndată în englezeşte:
— Îmi pare rău, nu vorbesc germana.
Tânărul german îl privi întrebător aşa că îi spuse acelaşi lucru în germană.
— Deloc? zise tânărul german, uluit, într-o engleză cu accent.
— Sunt suedez, spuse Baynes.
— V-aţi îmbarcat la Tempelhof[28].
— Da, am fost în Germania cu afaceri. Afacerile mă poartă în multe ţări.
Era clar, tânărul neamţ nu putea crede că cineva, în lumea actuală, cineva care avea relaţii de afaceri internaţionale şi călătorea — îşi putea permite să călătorească — cu ultimul tip de rachetă Lufthansa nu putea sau nu vroia să vorbească germana. Îi spuse lui Baynes:
— Cu ce vă ocupaţi, mein Herr?
— Plastice. Poliesteri. Răşini. Ersatz — uz industrial. Înţelegeţi, nu lucruri de uz casnic.
— Suedia are o industrie a plasticului?
Neîncredere.
— Da, una foarte bună. Dacă îmi daţi numele dumneavoastră, veţi primi prin poştă un prospect al firmei.
Domnul Baynes îşi scoase stiloul şi carneţelul.
— Nu vă deranjaţi. Ar fi irosit cu mine. Sunt artist, nu comerciant. Nici o supărare. Se poate să-mi fi văzut lucrările pe Continent. Alex Lotze.
Aşteptă.
— Mă tem că nu sunt interesat de arta modernă, zise domnul Baynes. Îmi plac vechii cubişti şi abstracţionişti de dinainte de război. Îmi place ca pictura să aibă un înţeles, nu doar să reprezinte idealul.
Se întoarse în altă parte.
— Dar asta-i sarcina artei, zise Lotze. Să reprezinte spiritualitatea omului, înaintea senzualului. Arta dumneavoastră abstractă a reprezentat o perioadă de decadenţă spirituală, de haos spiritual, datorită dezintegrării societăţii, a vechii plutocraţii. Evreii şi musulmanii capitalişti, situaţia internaţională, care au sprijinit arta decadentă. Timpurile alea au trecut, arta trebuie să meargă înainte… nu poate rămâne pe loc.
Baynes dădu din cap, privind pe fereastră.
— Aţi mai fost în Pacific? întrebă Lotze.
— De câteva ori.
— Eu nu. Este o expoziţie în San Francisco, cu lucrările mele, aranjate prin grija Dr. Goebbels, cu autorităţile japoneze. Un schimb cultural, pentru promovarea înţelegerii şi a bunăvoinţei. Trebuie să micşorăm tensiunile dintre Est şi Vest, nu credeţi? Trebuie să comunicăm mai mult, iar arta o poate face.
Baynes încuviinţă din cap. Jos, dincolo de cercul de foc al rachetei, se puteau vedea acum San Francisco şi Golful.
— Unde se poate mânca în San Francisco? continuă Lotze. Am rezervare la Palace Hotel, dar după cum înţeleg eu, se poate găsi mâncare bună, în secţiunea internaţională, cum ar fi Chinatown[29].
— Adevărat, zise Baynes.
— Sunt ridicate preţurile în San Francisco? Cam fluieră vântul prin buzunarele mele. Ministerul este foarte cumpătat.
Lotze râse.
— Depinde de rata de schimb pe care o puteţi obţine. Presupunând că aveţi moneda Reich-ului. Vă sugerez să mergeţi la Bank of Kyo, pe Samson Street, să schimbaţi acolo.
— Danke sehr[30], zise Lotze. Aş fi făcut-o la hotel.
Racheta aproape ajunsese la sol. Acum Baynes putu vedea aerodromul în sine, hangarele, zonele de parcare, autostrada înspre oraş, casele… foarte drăguţă imagine, se gândi. Munţi şi apă şi câteva fuioare de ceaţă mânate de vânt la Golden Gate.
— Ce este structura aceea enormă de sub noi? întrebă Lotze. Este terminată pe jumătate, deschisă într-o parte. Un cosmodrom? Japonezii nu au nici o navă spaţială, aşa credeam.
Cu un zâmbet, Baynes zise:
— E Golden Poppy Stadium. Terenul de baseball.
Lotze râse.
— Da, le place baseball-ul. Incredibil. Au început lucrul la structura asta măreaţă pentru distracţie, un sport inutil, care mănâncă timp…
Întrerupându-l, Baynes zise:
— Este terminat. Asta este forma lui definitivă. Deschis într-o parte. Un nou proiect arhitectural. Sunt foarte mândri de el.
— Arată, zise Lotze, privind în jos, ca şi cum ar fi fost proiectat de un evreu.
Baynes îl privi pe om un timp. Simţi, puternic pentru un moment, dezechilibrul, urma de nebunie din mintea germană. Chiar credea Lotze ce zicea? Era o remarcă într-adevăr spontană?
— Sper că ne vom vedea mai târziu, în San Francisco, zise Lotze când racheta atinse pământul. Am să mă plictisesc fără cineva din ţa-ră, cu care să discut.
— Nu sunt din ţara dumneavoastră, zise Baynes.
— A, da; aşa-i. Dar din punct de vedere rasial, sunteţi foarte apropiat. Sub toate aspectele şi în toate sensurile la fel.
Lotze începu să se foiască pe scaun, pregătindu-se să-şi deschidă complicata centură de siguranţă.
Sunt înrudit rasial cu omul ăsta? se întrebă Baynes. Atât de strâns încât să fim sub toate aspectele şi în toate sensurile la fel. Atunci, există şi în mine urma de nebunie. Lumea nebună în care trăim. Nebunii sunt la putere. De când ştim asta? Ne confruntăm cu asta? Şi… câţi dintre noi chiar o ştiu? Lotze nu. Poate că, dacă ştii că eşti nebun, atunci nu eşti nebun. Sau te înzdrăveneşti, în cele din urmă. Trezindu-te. Presupun că doar câţiva sunt conştienţi de toate astea. Persoane izolate, ici-colo. Însă masele largi… ce gândesc? Toate sutele de mii din oraşul ăsta, de aici. Îşi imaginează că trăiesc într-o lume sănătoasă? Ori ghicesc, întrezăresc, adevărul…?