4
UITÂNDU-SE LA FOSTUL LUI PATRON cum mergea legănat în lungul coridorului şi intrând în hala principală a W.-M. Corporation, Frank Frink se gândi în sinea lui: ciudăţenia cu Wyndam-Matson este că nu arată ca un om care deţine o fabrică. Arată ca un pensionar de Tenderloin[36], un beţivan căruia i s-a administrat o baie, haine noi, un ras, tuns, o doză de vitamine şi i s-a dat drumul în lume cu cinci dolari, să-şi facă o nouă viaţă. Bătrânul avea un fel de a se purta nehotărât, nervos, chiar ingrat, ca şi cum ar fi văzut în fiecare un duşman potenţial, mai puternic decât el, pe lângă care trebuia să se gudure şi pe care trebuia să-l împace. "Au să mă dea gata", părea că zice felul lui de a fi.
Şi totuşi, bătrânul W.-M. era într-adevăr foarte puternic. Avea interese şi control asupra a numeroase întreprinderi, speculaţii, afaceri imobiliare. Precum şi fabrica W.-M. Corporation.
Luându-se după bătrân, Frink împinse marea uşă din metal a halei de lucru. Zgomotul maşinilor pe care-l auzise în jurul lui zilnic, timp atât de îndelungat… Vederea oamenilor la bancurile de lucru, aerul plin de străfulgerări de lumină, praful de prelucrare, mişcarea. Acolo se ducea bătrânul. Frink mări pasul.
— Hei, domnule W.-M., strigă.
Bătrânul se oprise lângă Ed McCarthy, şeful de atelier cu braţele păroase. Îşi ridicară amândoi privirile când Frink se apropie de ei.
Umezindu-şi nervos buzele, Wyndam-Matson zise:
— Îmi pare rău, Frank, n-am cum să te iau înapoi. Am luat-o deja înainte şi am angajat pe cineva în locul tău, gândindu-mă că n-ai să te mai întorci. După ce ai spus.
Ochii lui mici şi rotunzi sclipiră de ceea ce Frink ştia că este o tendinţă aproape ereditară de a se fofila. Bătrânul o avea în sânge.
Frink zise:
— Am venit să-mi iau sculele. Atâta tot.
Vocea, fu bucuros să o audă, îi suna ferm, chiar aspru.
— Păi, să vedem, mormăi W.-M., evident nelămurit în mintea lui cu privire la statutul sculelor lui Frink.
Îi spuse lui Ed McCarthy:
— Cred că ar fi în parohia ta, Ed. Poate îl aranjezi tu pe Frank, aici. Eu am alte treburi.
Se uită la ceasul de buzunar.
— Ascultă, Ed. Vorbim mai târziu despre factura aia, trebuie s-o întind.
Îl bătu pe Ed McCarthy pe braţ, apoi o luă repede din loc, fără să se mai uite înapoi.
Ed McCarthy şi Frink rămaseră împreună.
— Ai venit să-ţi iei slujba înapoi, zise McCarthy după un timp.
— Da, spuse Frink.
— Am fost mândru de ceea ce ai spus ieri.
— Şi eu la fel, zise Frink. Dar… Dumnezeule, nu pot lucra în altă parte.
Se simţi înfrânt şi neajutorat.
— Ştii cum e.
Vorbiseră amândoi, adeseori, în trecut, despre problemele lor.
McCarthy spuse:
— Nu ştiu cum e. Tu eşti mai bun decât oricine de pe Coastă la strungul carusel. Te-am văzut dând gata o piesă în cinci minute, in-clusiv lustruirea cu pulbere. Totul, de la Cratex-ul brut. Şi cu excepţia sudurii…
— N-am zis niciodată că ştiu să sudez, spuse Frink.
— Te-ai gândit vreodată să te apuci de afaceri pe cont propriu?
Frink, luat pe neaşteptate, se bâlbâi:
— Ce să fac?
— Bijuterii.
— Ah, pentru Dumnezeu.
— Comenzi, piese originale, nu lucruri de serie, comerciale.
McCarthy îi făcu semn cu mâna către un colţ al atelierului, departe de zgomot.
— Cu vreo două mii de dolari îţi poţi amenaja un atelier într-un subsol sau într-un garaj. Cândva, am desenat cercei şi pandantive pentru femei. Ţii minte… contemporani, cu adevărat moderni.
Luând nişte glaspapir, începu să deseneze, încet, apăsat pe spatele ei.
Uitându-i-se peste umăr, Frink văzu proiectul unei brăţări, o schiţă cu linii nesigure.
— Există o piaţă?
Tot ceea ce văzuse el vreodată erau tradiţionalele — chiar desuetele — obiecte din trecut.
— Nimeni nu vrea obiecte americane contemporane; nu există nimic de genul ăsta, nu de la război încoace.
— Creează tu piaţa, zise McCarthy cu o strâmbătură furioasă.
— Adică să vând eu însumi?
— Dă-le prin consignaţii. Ca aia… cum îi zice? De pe Montgomery Street, magazinul ăla select de obiecte de artă.
— American Artistic Handcrafts, zise Frink.
El nu se ducea niciodată prin magazine elegante şi scumpe ca acela. Puţini americani se duceau; japonezii aveau bani să cumpere din asemenea locuri.
— Ştii ce vând asemenea consignaţii? zise McCarthy. Şi ce averi se fac? Afurisite de catarame din alea, de argint, din New Mexico, pe care le fac indienii. Porcăriile alea nenorocite pentru turişti, toate la fel. Aşa-zisa artă naivă.
Frink îl privi îndelung pe McCarthy.
— Ştiu şi ce altceva mai vând, zise el în cele din urmă. Şi ştii şi tu.
— Da, spuse McCarthy.
Amândoi ştiau — pentru că amândoi fuseseră implicaţi direct şi încă mult timp.
Activitatea legală, declarată, a lui W.-M. Corporation consta din producerea de scări, garduri, grilaje pentru şemineuri din fier forjat şi ornamente pentru noile blocuri de apartamente, toate produse în serie, conform unor proiecte standard. Pentru un bloc nou, cu patruzeci de camere, aceeaşi piesă era executată de patruzeci de ori la rând. Teoretic, W.-M. Corporation era o turnătorie de fier. Dar în plus, ea în-treţinea o altă afacere, de unde îi proveneau adevăratele profituri.
Folosind o mare varietate de unelte, materiale şi maşini, W.-M. Corporation producea un flux continuu de copii după obiecte de producţie americană, de dinainte de război. Aceste falsuri erau cu grijă, dar expert plasate pe piaţa angrosiştilor de obiecte de artă pentru a se alătura originalelor adunate de pe întreg continentul. Ca şi în filatelie şi în numismatică, nimeni nu putea estima procentul de falsuri aflate în circulaţie. Şi nimeni — mai cu seamă negustorii şi colecţionarii — nu o dorea.
Când Frink plecase, pe bancul lui de lucru se afla, pe jumătate gata, un revolver Colt din Perioada Frontierei[37]; făcuse el însuşi tiparele, turnarea şi se ocupase de şlefuirea manuală a pieselor. Exista o piaţă nelimitată pentru armele mici din timpul Războiului Civil American şi din Perioada Frontierei; W.-M. Corporation putea vinde tot ceea ce putea produce Frink. Era specialitatea lui.
Mergând încet la bancul lui, Frink luă în mână vergeaua pentru curăţirea revolverului, încă neşlefuită. Peste trei zile, arma ar fi fost terminată. De, se gândi, era treabă bună. Un expert ar fi putut-o deosebi, dar colecţionarii japonezi nu erau nişte autorităţi în adevăratul înţeles al cuvântului, nu aveau nici un standard sau teste pe baza cărora să aprecieze.
De fapt, pe cât ştia el, nu le trecuse niciodată prin minte să se întrebe dacă aşa-numitele obiecte de artă care se vindeau în magazinele de pe Coasta de Vest erau veritabile. Poate într-o zi o vor face… şi atunci, băşica se va sparge, piaţa se va prăbuşi chiar şi pentru piesele autentice. O lege a lui Gresham: falsurile au determinat valoarea originalelor. Şi fără îndoială, acesta fusese motivul eşecului investigaţiei; în definitiv, toată lumea era fericită. Fabricile, ici-colo, în diverse oraşe, cele care produceau piesele, îşi realizau profiturile lor. Angrosiştii le preluau, iar comercianţii le prezentau şi le făceau reclamă. Colecţionarii se scotoceau după bani şi-şi duceau fericiţi achiziţiile acasă, pentru a-şi impresiona asociaţii, prietenii şi amantele.