Ca în cazul mitei oferite după război în bani din hârtie, a fost perfect până când au apărut întrebările. Nimeni nu a păţit nimic — până în ziua socotelilor. Şi atunci toţi, în mod egal, au fost ruinaţi.
Dar între timp, nimeni nu vorbea despre asta, nici chiar cei care îşi câştigau existenţa producând falsuri; îşi închideau propriile minţi faţă de ce făceau, îşi îndreptau atenţia doar asupra problemelor tehnice.
— De când încerci să execuţi proiecte originale? întrebă McCar-thy.
Frink înălţă din umeri.
— Ani. Pot produce cu o precizie nemaipomenită. Numai că…
— Ştii ce cred eu? Eu cred că ţi-ai însuşit ideea nazistă că evreii nu pot crea. Că nu pot decât să imite şi să vândă. Mediocri.
Îşi aţinti necruţător privirile asupra lui Frink.
— Poate-i aşa, zise Frink.
— Încearcă. Execută câteva proiecte originale. Sau lucrează di-rect în metal. Joacă-te. Cum se joacă copiii.
— Nu, făcu Frank.
— N-ai deloc încredere, spuse McCarthy. Ţi-ai pierdut cu totul încrederea în tine însuţi, nu-i aşa? Păcat. Pentru că eu ştiu că ai putea.
Se îndreptă spre banc.
Cu atât mai rău, se gândi Frink. Dar totuşi, ăsta-i adevărul. E un fapt. Nu îmi pot căpăta încrederea sau entuziasmul numai dorind-o. Hotărând-o.
McCarthy ăsta, se gândi, e un şef de atelier al naibii de bun. Se pricepe cum să-l ia pe om, să se străduiască la maximum, să scoată din el ce-are mai bun împotriva lui însuşi. E un conducător înnăscut; aproape că m-a convins, pentru o clipă, acolo. Numai că… McCarthy plecase acum; încercarea dăduse greş.
Păcat că nu am oracolul aici, se gândi Frink. L-aş putea consulta în treaba asta; să mă cert cu el pentru cei cinci mii de ani de înţelepciune. Apoi îşi aminti că exista un exemplar din I Ching în holul clădirii administrative a lui W.-M. Corporation. Aşa că o porni din hala de lucru, de-a lungul coridorului, grăbind prin corpul administrativ, către hol.
Aşezat într-unul dintre scaunele din oţel cromat şi plastic din hol, îşi scrise întrebarea pe dosul unui plic: "Să mă apuc pe cont propriu de activitatea de creaţie cum tocmai mi-a fost creionată?" Apoi începu să arunce piesele.
Linia de jos fu un şapte, la fel şi a doua şi apoi a treia. Trigrama de jos este Ch'ien, îşi dădu seama. Suna bine, Ch'ien era creativul. Apoi linia a patra, un opt. Yin. Şi linia a cincea, tot un opt, o linie yin. Doamne Dumnezeule, tulburat; încă o linie yin şi obţin Hexagrama Unsprezece, T'ai, Pace. O sentinţă foarte favorabilă. Sau… mâinile îi tremurară zornăind piesele. O linie yang şi, prin urmare, Hexagrama Douăzeci şi şase, Ta Ch'u, Puterea de a îmblânzi a Celui Mare. Amândouă au indicaţii favorabile şi trebuia să iasă fie una, fie cealaltă. Aruncă cele trei piese.
Yin. Un şase. Era Pacea.
Deschizând cartea citi sentinţa:
PACEA. Cel mic pleacă,
Cel mare se apropie.
Noroc. Succes.
Deci ar trebui să fac aşa cum zice Ed McCarthy. Să-mi deschid mica mea afacere. Acum, şasele de sus, linia mea de devenire. Întoarse pagina. Cum suna textul. Nu-şi putea aminti; probabil favorabil, de vreme ce hexagrama însăşi era atât de favorabilă. Unirea cerului cu pământul — dar prima şi ultima linie erau, întotdeauna în afara hexagramei, aşa că probabil şase deasupra…
Ochii îi găsiră linia şi o citiră dintr-o fulgerare:
Zidul cetăţii cade înapoi în şanţ.
Nu mai folosi armate, acum.
Fă-ţi cunoscute ordinele în propriul tău oraş.
Perseverenţa aduce umilire.
M-a cocoşat, exclamă îngrozit. Apoi, comentariul.
Schimbarea la care se face aluzie în mijlocul
hexagramei a început să se petreacă. Zidul cetăţii
oraşului se scufundă înapoi în şanţul din care a fost
Înălţat. Se apropie ora dezastrului…
Era, fără îndoială, una dintre cele mai sinistre linii din toată cartea, din mai bine de trei mii. Şi cu toate astea sentinţa hexagramei era bună.
Pe care trebuia s-o urmeze?
Şi cum puteau fi atât de deosebite? Nu i se mai întâmplase, noroc şi dezastru amestecate împreună în profeţia oracolului; ce soartă sinistră, ca şi cum oracolul ar fi râcâit fundul sacului, ar fi răscolit tot felul de zdrenţe, oase şi rahat al întunericului, apoi l-ar fi întors şi l-ar fi scurs la lumină ca pe o mâncare dospită. Trebuie să fi apăsat pe două butoane deodată, hotărî; am amestecat treburile şi m-am ales cu imaginea asta de ochi de schlimazl asupra realităţii. Numai pentru o clipă. N-a durat.
La naiba, se gândi, trebuie să fie ori una, ori alta; nu pot fi amândouă. Nu poţi avea şi noroc şi nenorocire deodată.
Sau… poţi?
Orfevrăria va aduce un câştig bun; la asta se referă sentinţa. Dar linia, afurisita de linie; ea se referă la ceva mai adânc, la vreo catastrofă viitoare probabil nelegată de afacerea cu bijuteriile. O soartă rea, care mă aşteaptă oricum.
Război, se gândi. Al treilea Război Mondial omorând în paştele mă-sii vreo două miliarde dintre noi, măturându-ne civilizaţia, bombe cu hidrogen, căzând ca grindina.
Oy gewalt? se gândi. Ce se va întâmpla? Eu am pus-o în mişcare? Sau o cârpăceşte altcineva, o persoană pe care eu nici n-o cunosc? Sau… noi, cu toţii. Este greşeala fizicienilor sau a teoriei ăleia a sincronizării, fiecare particulă fiind în legătură cu toate celelalte; nu poţi nici să tragi o băşină fără să modifici echilibrul universului.
Se naşte un joc plin de haz fără să aibă cine râde. Deschid şi eu o carte şi mă aleg cu o relatare a evenimentelor viitoare pe care până şi lui Dumnezeu i-ar plăcea s-o claseze şi s-o uite. Şi cine sunt eu? Persoana nepotrivită; asta o pot spune.
Ar trebui să-mi iau sculele şi materialele de la McCarthy, să-mi deschid magazinul, să-mi pornesc mica afacere, să merg mai departe, în ciuda liniei ăleia îngrozitoare. Să muncesc, creând, în felul meu, până la capăt, trăind cât voi putea de bine, cât mai activ cu putinţă, până ce zidul va cădea înapoi în şanţ pentru noi toţi, omenirea întreagă. Asta îmi zice oracolul. Soarta ne va da cu halebarda la cap în cele din urmă, oricum, dar între timp am şi eu o slujbă; trebuie să-mi folosesc capul, mâinile.
Sentinţa a fost numai pentru mine, pentru munca mea. Linia însă, a fost pentru noi toţi.
Eu sunt prea mic, se gândi. Nu pot decât să citesc ce-i scris, să arunc o privire şi apoi să-mi plec capul şi să mă întorc cu greu de unde am plecat, ca şi cum n-aş fi văzut; oracolul nu se aşteaptă de la mine să încep să alerg în sus şi-n jos pe străzi, plângându-mă şi căinându-mă pentru a atrage atenţia.
Poate cineva să-l modifice? se întrebă. Cu toţii împreună… sau o mare personalitate… sau cineva strategic plasat, care se întâmplă să fie pe fază. Şansă. Întâmplare. De care atârnă vieţile, lumea noastră.
Închizând cartea, părăsi holul şi merse înapoi în hala de lucru. Când îi prinse privirile lui McCarthy, îi făcu semn cu mâna către o latură, unde să-şi poată relua discuţia.
— Cu cât mă gândesc mai mult, zise Frink, cu atât îmi place mai mult ideea ta.
— Excelent, făcu McCarthy. Acum ascultă. Uite ce faci. Trebuie să iei bani de la Wyndam-Matson.