El va trebui să suporte pierderea, hotărî Childan. Nu eu. Dacă nu, atunci voi lua legătura cu alţi comercianţi să le spun; îi voi distruge reputaţia. De ce să fiu numai eu minat? S-o trec celor responsabili, să trec cartoful fierbinte din mână în mână, în lungul firului.
Dar trebuie acţionat în cel mai mare secret. Să ne spălăm rufele în familie.
5
TELEFONUL LUI RAY CALVIN îl nedumeri pe Wyndam-Matson. Nu reuşea să priceapă nimic din asta, în parte din cauza felului repezit de a vorbi al lui Ray Calvin şi pe de altă parte pentru că în momentul apelului — unsprezece treizeci seara — Wyndam-Matson se în-treţinea cu o vizitatoare în apartamentul lui de la Muromachi Hotel.
Calvin spuse:
— Uite ce-i, prietene, vă trimitem înapoi în întregime ultimul transport. Şi v-am trimite înapoi şi marfa dinainte, dar am plătit totul, cu excepţia ultimului lot. Scadenţa voastră este optsprezece mai.
Normal, Wyndam-Matson voi să ştie de ce.
— Sunt falsuri mizerabile, spuse Calvin.
— Dar ai ştiut.
Era uluit.
— Adică, Ray, ai fost întotdeauna la curent cu situaţia.
Se uită în jur; fata era ieşită din încăpere, probabil dusă la baie.
Calvin zise:
— Ştiam că sunt falsuri. Nu despre asta vorbesc. Vorbesc despre partea proastă. Uite ce-i, nu-mi pasă dacă unele dintre armele pe care mi le-ai trimis chiar au fost folosite în Războiul Civil sau nu; mie nu îmi pasă decât că este un Colt 44 satisfăcător, nu-ştiu-cum denumit în catalogul tău. Acesta trebuia să îndeplinească standardele. Uite ce-i, ştii cine este Robert Childan?
— Da.
Îşi amintea, deşi pe moment nu prea ştia de unde să-l ia. Cineva important.
— A fost azi aici. La mine, la birou. Sun de la birou, nu de acasă; ne ocupăm încă de asta. În fine, a venit şi-a turuit o poveste lungă. Era nebun de furie. Într-adevăr agitat. Ei bine, un client barosan de-al lui, un amiral japonez, a venit sau şi-a trimis omul la el. Childan zicea de o comandă de douăzeci de mii de dolari, dar probabil că asta-i o exagerare. Oricum, ceea ce s-a întâmplat — nu am nici un motiv să pun asta la îndoială — este că japonezul a venit, a vrut să cumpere, s-a uitat puţin la un Colt 44 din alea pe care le produceţi voi, a văzut că este un fals, şi-a băgat banii înapoi în buzunarul pantalonilor şi a plecat. Deci. Ce ai de spus?
Lui Wyndam-Matson nu-i venea nimic în minte să spună. Dar se gândi imediat, pentru el. Sunt Frink şi McCarthy. Ei au zis că au să facă ceva şi uite ce-au făcut. Dar… nu-şi putea da seama ce făcuseră; nu reuşea să înţeleagă din relatarea lui Calvin.
Îl umplu cu un fel de teamă superstiţioasă. Ăia doi… cum au putut ei să aranjeze un lucru făcut în februarie trecut? Presupusese că se vor duce la poliţie, sau la ziare, sau chiar la guvernul pinoc de la Sac[41] şi, desigur, avuseseră grijă de toate astea. Straniu. Ken ştia ce să-i spună lui Calvin; bâigui ceva un timp care păru că nu se mai sfârşeşte şi în cele din urmă reuşi să pună capăt conversaţiei şi să închidă telefonul.
Când puse în furcă, îşi dădu seama, cu o tresărire, că Rita ieşise din dormitor şi ascultase întreaga conversaţie; se plimbase cu paşi mari, iritată, de colo-colo, purtând numai un slip negru, cu părul ei blond căzându-i liber pe umerii goi, uşor pistruiaţi.
— Anunţă poliţia, zise.
Ei bine, probabil că ar fi mai ieftin să le ofere vreo două mii. Ar accepta; probabil că asta era tot ce vroiau. Tipii mărunţi ca ei gândesc la scară redusă; li s-ar părea o grămadă de bani. Au să-i bage în noua lor afacere, îi vor pierde, vor fi iar lefteri într-o lună.
— Nu, zise el.
— De ce? Şantajul este o crimă.
Era greu să-i explice. El era obişnuit să plătească oameni; făcea parte din cheltuielile curente, ca telefonul, lumina. Dacă suma era destul de mică… dar avea şi ea dreptate. Începu să rumege.
Am să le dau două mii, dar în acelaşi timp am să iau şi legătura cu tipul pe care-l ştiu la Centrul Civic, inspectorul ăla de poliţie. Să-l pun să se uite la amândoi, Frink şi McCarthy, să vadă dacă nu-i ceva ce se poate folosi. Aşa că, dacă vin înapoi şi încearcă iar… am să fiu în măsură să-i mânuiesc.
De pildă, se gândi, cineva mi-a zis că Frink e jidan. Şi-a schimbat nasul şi numele. Tot ce-am de făcut este să-l anunţ pe consulul german de aici. Chestiuni de rutină. Va cere autorităţilor japoneze extrădarea. Au să-l gazeze pe poponar îndată după ce-l vor avea dincolo de linia de demarcaţie. Cred că au vreun lagăr din alea, în New York, se gândi. Lagăre de-alea, cu cuptoare.
— Mă surprinde, zise fata, că poate oricine să şantajeze un om de talia ta.
Îl privi.
— Ei, îţi zic eu, spuse el. Toată afurisita asta de afacere cu patina istoriei este o prostie. Japonezii ăştia sunt ţicniţi. Am să-ţi dovedesc.
Ridicându-se, trecu repede în camera de lucru şi reveni imediat cu două brichete, pe care le puse pe măsuţa de cafea.
— Uită-te la astea. Par la fel, nu? Ei bine, fii atentă. Una are patina timpului.
Îi zâmbi larg.
— Ia-le în mână. Hai. Una valorează, ăă, vreo patruzeci sau cincizeci de mii de dolari pe piaţa colecţionarilor.
Fata luă cu prudenţă cele două brichete şi le cercetă.
— N-o simţi? glumi el. Patina?
Ea zise:
— Ce-i aia "patina"?
— Când un lucru are istorie în el. Ascultă. Una dintre brichetele astea Zippo se afla în buzunarul lui Franklin D. Roosevelt[42] când a fost asasinat. Cealaltă, nu. Una are istorie, o grămadă, la naiba. Atâta cât a putut avea vreodată un obiect. Iar cealaltă nu are nimic. Poţi s-o simţi?
O înghionti.
— Nu poţi. Nu poţi spune care e. Nu o înconjoară nici o "prezenţă plasmatică mistică", nici o "aură".
— Ehei, făcu fata, plină de respect amestecat cu oarecare teamă. Chiar este adevărat? Că a avut una dintre astea la el în ziua aia?
— Sigur. Iar eu ştiu care este. Fii atentă aici, totul este o gogoriţă; şi-o administrează singuri. Adică, o armă trece printr-o bătălie faimoasă, ca cea de la Mense-Argonne, şi este exact la fel ca şi cum n-ar fi trecut, numai dacă nu ştii. Aici e.
Se bătu uşor cu degetul în cap.
— În creier, nu în armă. Am fost şi eu colecţionar. De fapt, aşa m-am apucat de afaceri. Colecţionam timbre. Primele colonii britanice.
Fata stătea acum la fereastră, cu braţele încrucişate, privind afară la luminile centrului civic al oraşului.
— Tata şi cu mama obişnuiau să spună că n-am fi pierdut războiul dacă trăia, zise.
— Okay, continuă Wyndam-Matson. Acum să presupunem că, anul trecut, să zicem, guvernul canadian sau altcineva, oricine, găseşte matriţele cu care au fost tipărite nişte timbre vechi. Şi tuşul. Şi o cantitate de…
— Eu nu cred că vreuna dintre brichetele astea i-au aparţinut lui Franklin Roosevelt, spuse fata.
Wyndam-Matson chicoti.
— Aici vroiam să ajung. Ar trebui să ţi-o dovedesc cu vreun document. Un act de autenticitate. Aşa că, totu-i un fals, o iluzie de masă. Actul dovedeşte că are valoare, nu obiectul în sine.
— Arată-mi documentul.
— Desigur.
Săltându-se în picioare, se duse iar în camera de lucru. Scoase din perete certificatul înrămat, eliberat de Smithsonian Institution; documentul şi bricheta îl costaseră o avere, dar meritau — pentru că îi permiteau să dovedească faptul că avea dreptate: cuvântul "fals" nu însemna nimic în sine, de vreme ce cuvântul "autentic" nu însemna nimic în sine.