— Un Colt 44 este un Colt 44, îi strigă fetei grăbindu-se către sufragerie. Este vorba de calibru şi de model, nu de data la care a fost făcut. Este vorba despre…
Fata întinse mâna. Îi dădu certificatul.
— Aşadar, este originală, zise ea în cele din urmă.
— Da. Asta.
Şi luă bricheta cu o zgârietură lungă pe spate.
— Eu aş pleca, spuse fata. Ne mai vedem în altă seară.
Puse jos certificatul şi bricheta şi se îndreptă către baie, unde îşi avea hainele.
— De ce, strigă el intrat în agitaţie, luându-se după ea. Ştii că suntem în deplină siguranţă. Nevastă-mea nu va fi acasă săptămâni întregi… Ţi-am explicat întreaga situaţie. O desprindere de retină.
— Nu de asta.
— Atunci, de ce?
Rita zise:
— Cheamă, te rog, o ricşă pentru mine. Până mă îmbrac.
— Te duc eu acasă cu maşina, zise el îmbufnat.
Fata se îmbrăcă, apoi, în timp ce el îi scoase haina din dulap, se plimbă tăcută, chiar un pic deprimată. Trecutul îi întristează pe oameni, îşi dădu el seama. Fir-ar să fie, de ce a trebuit s-o aduc? Dar, la naiba, este atât de tânără… m-am gândit că poate abia cunoaşte numele.
Ea îngenunche în faţa raftului de cărţi.
— Ai citit asta? întrebă ea, scoţând o carte.
— Nu, zise. Nevastă-mea a luat-o. Citeşte foarte mult.
— Ar trebui s-o citeşti.
Încă simţindu-se dezamăgit, luă cartea în mână, îşi aruncă privirile pe ea. Lăcusta abia se târăşte.
— Asta-i una din cărţile alea interzise în Boston? zise el.
— Interzisă peste tot în Statele Unite. Şi în Europa, desigur. Ea se duse la uşa dinspre hol şi acum stătea acolo, aşteptând.
— Am auzit de acest Hawthorne Abendsen.
Dar, de fapt, nu auzise. Tot ce-şi amintea în legătură cu cartea era… ce? Că era foarte populară în acest moment. O altă glorie trecătoare. O altă nebunie în masă. Se aplecă şi o aşeză înapoi în raft.
— Nu am timp să citesc literatură de divertisment. Sunt prea prins cu munca.
Secretarele, se gândi el caustic, citesc fleacurile astea seara, în pat. Se stimulează. In loc de lucrul ăla adevărat. De care le e frică. Dar după care, desigur, tânjesc.
— O poveste din aia, de dragoste, zise deschizând supărat uşa dinspre hol.
— Nu, spuse ea. O poveste de război.
Mergând pe hol către lift, zise:
— Spune şi el acelaşi lucru. Ca mama şi cu tatăl meu.
— Cine? Abbotson, ăsta?
— Asta-i teoria lui. Dacă Ed Zangara nu-l nimerea, ar fi scos America din Criză şi-ar fi înarmat-o, astfel încât…
Se întrerupse. Ajunseseră la lift şi mai aşteptau şi alte persoane. Mai târziu, când rulau prin traficul nopţii în Mercedes-Benz-ul lui Wyndam-Matson, reluă.
— Teoria lui Abendsen este că Roosevelt ar fi fost un preşedinte teribil de puternic. La fel de puternic ca Lincoln. A arătat-o în anul cât a fost preşedinte, toate măsurile alea pe care le-a introdus. Cartea este ficţiune. Adică e sub formă de roman. Roosevelt nu este asasinat în Miami; merge mai departe şi este reales în 1936, aşa că este preşedinte până în 1940, până în timpul războiului. Nu înţelegi? Este încă preşedinte când Germania atacă Anglia şi Franţa şi Polonia. Şi vede toate astea. Întăreşte America. Garner[43]a fost un preşedinte cu adevărat îngrozitor. Multe din cele întâmplate au fost din vina lui. Şi apoi, în 1940, în locul lui Bricker, ar fi fost ales un democrat.
— După Abelson, ăsta, o întrerupse Wyndam-Matson.
Îi aruncă o privire fetei de lângă el. Doamne, citesc şi ei o carte, se gândi, şi turuie la nesfârşit.
— Teoria lui a fost că în locul unui izolaţionist ca Bricker, în 1940, după Roosevelt, ar fi fost preşedinte Rexford Tugwell.
Faţa ei netedă, reflectând luminile semafoarelor, strălucea de însufleţire; ochii i se măriseră şi gesticula în timp ce vorbea.
— Şi ar fi fost foarte activ în continuarea politicii antinaziste a lui Roosevelt. Aşa că Germaniei i-ar fi fost frică să-i vină în ajutor Japoniei, în 1941. Nu şi-ar fi onorat tratatul, înţelegi?
Întorcându-se pe scaun către el, încleştându-i umărul cu putere, zise:
— Şi aşa, Germania şi Japonia ar fi pierdut războiul.
El râse.
Uitându-se la el, căutând ceva pe chipul lui — nu putea spune ce şi, oricum, el trebuie să fie atent la celelalte maşini — zise:
— Nu-i de râs. Aşa ar fi fost, într-adevăr. Statele Unite ar fi fost în stare să-i bată pe japonezi. Şi…
— Cum?
— A arătat totul.
Rămase tăcută pentru o clipă.
— E sub formă de literatură, spuse. Bineînţeles, are multe aspecte de ficţiune; adică, trebuie să fie captivantă, altfel n-ar citi-o lumea. Are o temă interesantă în plan uman; sunt ăia doi tineri, bărbatul este în armata americană. Fata… ei, oricum, preşedintele Tugwell e într-adevăr deştept. Îşi dă seama ce au de gând japonezii.
Nerăbdătoare, spuse:
— Este bine să vorbim despre asta; japonezii ar trebui s-o lase să circule în Pacific. Am aflat că o grămadă dintre ei o citesc. Este foarte cunoscută în Home Islands. A stârnit multe discuţii.
Wyndam-Matson spuse:
— Ascultă. Despre Pearl Harbor ce spune?
— Preşedintele Tugwell este atât de deştept încât are toate navele în largul mării. Aşa că flota Statelor Unite nu-i distrusă.
— Înţeleg.
— Aşa că, de fapt, nu-i nici un Pearl Harbor. Atacă, dar tot ce găsesc sunt nişte vaporaşe.
— Se numeşte "Lăcusta nu-ştiu-cum"?
— "Lăcusta abia se târăşte". Este un citat din Biblie.
— Şi Japonia este înfrântă pentru că nu este nici un Pearl Harbor. Japonia ar fi câştigat oricum. Chiar dacă n-ar fi fost Pearl Harbor.
— Flota Statelor Unite — în carte — îi împiedică să ia Filipinele şi Australia.
— Le-ar fi luat oricum; flota le era superioară. Îi cunosc destul de bine pe japonezi şi erau sortiţi să-şi asume dominaţia în Pacific. Statele Unite au fost în declin de la primul război mondial încoace. Toate ţările Aliaţilor au fost ruinate în războiul ăla, moral şi spiritual.
Cu încăpăţânare, fata spuse:
— Şi dacă nemţii nu luau Malta, Churchill ar fi rămas la putere şi-ar fi condus Anglia către victorie.
— Cum? Unde?
— În Africa de Nord… Churchill l-ar fi înfrânt pe Rommel până la urmă.
Wyndam-Matson izbucni într-un hohot de râs.
— Şi o dată ce englezii l-ar fi înfrânt pe Rommel, s-ar fi putut muta întreaga armată înapoi şi în sus prin Turcia să se unească cu rămăşiţele armatelor ruseşti şi să facă un front — în carte, au oprit înaintarea nemţilor spre vest, în Rusia, într-un oraş de pe Volga. N-am auzit niciodată de oraşul ăsta, dar el există în realitate, pentru că m-am uitat în atlas.
— Cum se numeşte?
— Stalingrad. Iar englezii întorc soarta războiului, acolo. Deci, în carte, Rommel nu ar fi făcut niciodată legătura cu armatele alea nemţeşti care au venit din Rusia, armatele lui von Paulus; îţi aminteşti? Iar nemţii n-ar fi fost niciodată în stare să meargă mai departe în Orientul Mijlociu şi să obţină petrolul de care aveau nevoie, sau în India, cum au făcut şi să facă joncţiunea cu japonezii. Şi…
— Nici o strategie din lume nu l-ar fi putut înfrânge pe Erwin Rommel, spuse Wyndam-Matson. Şi nici un eveniment ca cele visate de tipul ăsta, oraşul ăla din Rusia, eroic denumit "Stalingrad", nici o acţiune de stopare nu ar fi putut face decât să întârzie deznodământul; nu le-ar fi putut schimba. Ascultă. L-am cunoscut pe Rommel. În New York, când am fost acolo cu afacerile, în 1948.