De fapt doar îl văzuse pe guvernatorul militar al SUA la o recepţie la Casa Albă, şi de la mare distanţă.
— Ce om. Ce demnitate şi ţinută. Aşa că ştiu ce vorbesc, încheie el.
— A fost înspăimântător, spuse Rita, când generalul Rommel a fost eliberat din funcţie şi în locul lui a fost numit acel îngrozitor Lammers. Atunci, într-adevăr au început crimele şi lagărele alea de concentrare.
— Existau de când era Rommel guvernator militar.
— Dar…
Făcu din mână.
— Nu era oficial. Poate că descreieraţii ăia de SS-işti au săvârşit atunci faptele alea… dar el nu era ca ceilalţi; el semăna mai mult cu vechii prusaci. Era aspru…
— Am să-ţi spun eu cine a făcut într-adevăr treabă bună în SUA, zise Wyndam-Matson, pe cine să stimezi pentru renaşterea economică. Albert Speer. Nu Rommel şi nu Organizaţia Todt. Speer a fost cea mai bună numire pe care a făcut-o Partei în America de Nord; a făcut afacerile şi corporaţiile şi fabricile — totul — să meargă iar, şi pe baze eficiente. Aş vrea să-l fi avut şi noi aici — aşa, avem câte cinci întreprinderi luptându-se în fiecare domeniu şi cu pierderi îngrozitoare. Nimic nu este mai prostesc decât competiţia economică.
Rita spuse:
— N-aş putea trăi în taberele alea de muncă, în dormitoarele pe care le au ei în Est. O prietenă a mea a trăit acolo. Îi cenzurau corespondenţa. Nu mi-a putut spune despre asta decât după ce s-a mutat înapoi aici. Trebuiau să se scoale la şase treizeci dimineaţa, în muzică de fanfară.
— Te-ai obişnui. Ai avea locuinţă curată, mâncare adecvată, distracţii, îngrijire medicală asigurată. Ce-ai vrea? Şampanie şi caviar?
Prin ceaţa rece a nopţii lăsate peste San Francisco, enorma lui maşină de fabricaţie germană rula tăcut.
Domnul Tagomi se aşeză pe duşumea, cu picioarele îndoite sub el. Luă în mâini o ceaşcă fără toartă, cu ceai galben chinezesc, în care sufla când şi când, zâmbindu-i domnului Baynes.
— Aveţi un loc încântător, aici, spuse domnul Baynes imediat. Este multă pace aici, pe Coasta Pacificului. Este cu totul diferit de… acolo.
Nu preciză.
— "Dumnezeu vorbeşte oamenilor sub semnul Născătoarei", murmură domnul Tagomi.
— Pardon?
— Oracolul. Scuzaţi-mă. Un reflex al creierului.
Visător, se gândi Baynes. Ăsta-i limbajul lui. Îşi zâmbi sieşi.
— Suntem absurzi, spuse domnul Tagomi, pentru că trăim după o carte veche-de-cinci-mii-de-ani. Îi punem întrebări de parcă ar fi vie. Este vie. Precum Biblia creştină; sunt multe cărţi vii. Nu în înţelesul metaforic. Le însufleţeşte spiritul. Vedeţi?
Cercetă chipul domnului Baynes pentru a-i surprinde reacţia.
Alegându-şi cu grijă cuvintele, domnul Baynes spuse:
— Eu… pur şi simplu nu ştiu destule despre religie. Nu face parte din domeniul meu. Prefer să mă limitez la subiectele în care am oarecare competenţă.
De fapt, nu prea ştia la ce se referă domnul Tagomi. Trebuie să fiu obosit, se gândi domnul Baynes. A fost, de când am venit aici, în seara asta un fel de… totul a avut un caracter aforistic. Un caracter mai-mic-decât-în-realitate, cu un strop de nostimadă. Ce-i această carte veche-de-cinci-mii-de-ani? Ceasul Mickey Mouse, domnul Tagomi însuşi, ceaşca fragilă din mâinile domnului Tagomi… şi, pe peretele din faţa domnului Baynes, un enorm cap de bizon, urât şi ameninţător.
— Ce este capul acesta? întrebă deodată.
— Aceea, spuse domnul Tagomi, nu este altceva decât creatura care i-a susţinut odinioară pe băştinaşi.
— Înţeleg.
— Să vă demonstrez arta uciderii bizonilor?
Domnul Tagomi îşi puse ceaşca pe masă şi se ridică în picioare. Aici, acasă la el, purta un chimono din mătase, papuci şi cravată albă.
— Iată-mă încălecat pe calul din fier.
Stătu cu genunchii îndoiţi, şezând în aer.
— În poală, o carabină Winchester model 1866, veritabilă, din colecţia mea.
Se uită întrebător la domnul Baynes.
— Sunteţi obosit de drum, domnule.
— Mă tem că da, zise Baynes. Este un pic prea mult pentru mine. O mulţime de griji cu afacerile…
Şi alte griji, se gândi. Îl durea capul. Se întrebă dacă excelentele analgezice I. G. Farben se găseau aici, pe Coasta Pacifică; se obişnuise cu ele din cauza durerilor de sinuzită.
— Toţi trebuie să credem în ceva, spuse domnul Tagomi. Nu putem şti răspunsurile. Nu putem vedea înainte, singuri.
Domnul Baynes încuviinţă, dând din cap.
— S-ar putea să aibă soţia mea ceva pentru capul dumneavoastră, spuse domnul Tagomi văzându-l că-şi scoate ochelarii şi se freacă pe frunte. Muşchii ochilor provocând durere. Scuzaţi-mă.
Înclinându-se, părăsi încăperea.
De somn am nevoie, se gândi Baynes. O noapte de odihnă. Sau nu fac faţă situaţiei? Dau înapoi, fiindcă este greu.
Când domnul Tagomi reveni — aducând un pahar cu apă şi nişte pastile — domnul Baynes zise:
— Va trebui să vă spun noapte bună şi să mă duc în camera mea de la hotel. Dar mai întâi, aş vrea să aflu ceva. Putem continua dis-cuţia mâine, dacă vă aranjează. Vi s-a spus despre al treilea partener ce va fi prezent la discuţii?
Pe chipul domnului Tagomi se citi pentru un moment surpriza; apoi surpriza pieri şi îşi compuse o expresie nepăsătoare.
— Nu s-a spus nimic în această privinţă. Oricum… este interesant, desigur.
— Din Home Islands.
— Aha, făcu domnul Tagomi.
Şi de astă dată, surpriza nu mai apăru de loc. Fu complet stăpânită.
— Un om de afaceri mai în vârstă, pensionar, spuse domnul Baynes. Care călătoreşte cu vaporul. A pornit la drum acum două săptămâni. Are o prejudecată împotriva călătoriei pe calea aerului.
— Bătrânelul cel ciudat, zise domnul Tagomi.
— Interesele îl fac să fie informat de piaţa din Home Islands. Ne va putea da informaţii şi oricum venea în San Francisco, pentru o vacanţă. Nu este extrem de important. Dar va face ca discuţiile noastre să fie mai la obiect.
— Da, zise domnul Tagomi. Poate îndrepta erori cu privire la piaţa de acasă. Lipsesc de doi ani.
— Vreţi să-mi daţi pastila aceea?
Tresărind, domnul Tagomi privi în jos şi văzu că încă mai avea în mână pastila şi apa.
— Scuzaţi-mă. Este puternică. Numită zaracaină. Produsă de o firmă de medicamente din Provincia China.
Întinzând palma, adăugă:
— Ne-provocatoare-de-dependenţă.
— Această persoană în vârstă, spuse domnul Baynes pregătindu-se să ia pastila, se va adresa direct Misiunii Comerciale. Îi voi scrie numele, astfel ca oamenii dumneavoastră să ştie şi să nu îl refuze. Nu l-am cunoscut, dar înţeleg că este puţin surd şi puţin excentric. Vreau să ne asigurăm că nu se va simţi… ofensat.
Domnul Tagomi păru să înţeleagă.
— Îi plac rododendronii. Va fi fericit dacă aţi putea să-i puneţi la dispoziţie pe cineva cu care să vorbească despre ei vreo jumătate de oră, cât avem noi întâlnirea. Numele. Îl voi scrie.
Luându-şi pastila, îşi scoase stiloul şi scrise.
— Domnul Shinjiro Yatabe, citi domnul Tagomi, privind peticul de hârtie; îl puse cu îndatorire în carnetul său.