— Încă ceva.
Domnul Tagomi ciupea uşor buza ceştii, ascultând.
— Un amănunt delicat. Bătrânul domn… este stânjenitor. Are aproape optzeci de ani. Unele afaceri ale sale, către sfârşitul carierei nu au fost încununate de succes. Înţelegeţi?
— Nu mai este în mână, zise domnul Tagomi. Şi probabil că trage de o pensie.
— Exact. Iar pensia este dureros de mică. Şi-o sporeşte, prin urmare, cum poate.
— O violare a unor reglementări meschine, spuse domnul Tagomi. Guvernul din Home Islands şi oficialităţile lor birocratice. Înţeleg situaţia. Bătrânul domn primeşte un stipendiu pentru consultaţia cu noi şi nu îl declară la Oficiul lui de Pensii. Aşa că nu trebuie să îi dezvăluim vizita. Ei nu ştiu decât că se află în vacanţă.
— Sunteţi subtil, zise domnul Baynes.
Domnul Tagomi răspunse:
— S-a mai ivit situaţia asta. Nu am rezolvat în societatea noastră problemele bătrânilor, care apar pe măsură ce se îmbunătăţeşte asistenţa medicală. China ne învaţă pe bună dreptate să-i cinstim pe bătrâni. Germanii, însă, fac, oricum, ca neglijenţa noastră să pară aproape virtute curată. Înţeleg că ei îi omoară pe bătrâni.
— Germanii, murmură Baynes, frecându-se iar pe frunte.
— Fiind din Scandinavia, aţi avut fără îndoială mult de a face cu Festung Europa. De pildă, v-aţi îmbarcat pe Tempelhof. Poate cineva să aibă o asemenea atitudine? Dumneavoastră sunteţi neutru. Spuneţi-mi ce părere aveţi, dacă vreţi.
— Nu înţeleg, la ce atitudine vă referiţi? spuse domnul Baynes.
— Faţă de bătrâni, de bolnavi, de cei slabi, de nebuni, de cei oropsiţi sub toate aspectele. "De ce folos este un nou născut?" se întreba, după cum bine se ştie, un filozof anglo-saxon. Am încredinţat memoriei această spusă şi-am reflectat asupra ei de multe ori. Domnule, nu are nici o întrebuinţare. În general.
Domnul Baynes murmură un oarecare sunet; îl făcu să pară politicos şi neutru.
— Nu este adevărat, spuse domnul Tagomi, că nimeni nu trebuie să fie instrumentul nevoilor altcuiva?
Se aplecă înainte.
— Vă rog spuneţi-mi părerea dumneavoastră scandinavă, neutră.
— Nu ştiu, spuse domnul Baynes.
— În timpul războiului, zise domnul Tagomi, am deţinut o mică funcţie în Provincia China. În Shanghai. Acolo, la Hongkew, o aşezare de evrei, internaţi de guvernul imperial pe termen lung. Ţinuţi în viaţă de organizaţia de salvare JOINT. Ministrul nazist din Shanghai ne-a cerut să-i masacrăm pe evrei. Îmi amintesc răspunsul superiorului meu: "Aceasta nu este conform cu considerentele umanitare". Au respins cererea ca fiind barbară. M-a impresionat.
— Înţeleg, murmură domnul Baynes.
Încearcă să mă facă să vorbesc? se întrebă. Se alarmă. Mintea păru că i se adună.
— Evreii, zise domnul Tagomi, erau întotdeauna descrişi de nazişti ca asiatici şi ne-arabi. Domnule, implicaţia nu s-a pierdut încă pentru anumite persoane în Japonia, chiar şi printre cei din Guvernul de Război. Nu am discutat niciodată aceasta cu cetăţenii Reich-ului pe care i-am întâlnit.
Domnul Baynes îl întrerupse:
— Ei bine, eu nu sunt german. Aşa că, cu greu aş putea vorbi în numele Germaniei.
Ridicându-se în picioare, se îndreptă spre uşă.
— Voi relua discuţia cu dumneavoastră mâine. Vă rog să mă scuzaţi. Nu pot gândi.
Dar de fapt, acum, gândurile îi erau complet limpezi. Trebuie să ies de aici, îşi dădu seama. Omul acesta mă împinge prea departe.
— Iertaţi prostia fanatismului, spuse domnul Tagomi, îndreptându-se îndată către uşă. Implicarea filosofică m-a orbit faţă de chestiunile pur umane. Pe aici.
Strigă ceva în japoneză şi uşa de la intrare se deschise. Un japonez tânăr îşi făcu apariţia, înclinându-se uşor, cu ochii la domnul Baynes.
Şoferul meu, se gândi domnul Baynes.
Probabil că observaţiile mele exaltate din timpul zborului cu Lufthansa, se gândi deodată. Faţă de… cum îl chema. Lotze. Au ajuns cumva aici, la japonezi. Nişte legături.
Aş vrea să nu-i fi spus nimic lui Lotze, se gândi. Îmi pare rău. Dar e prea târziu.
Nu sunt persoana potrivită. Nu pentru asta.
Dar apoi, se gândi, un suedez i-ar spune asta lui Lotze. Este în regulă. Nu s-a întâmplat nimic, îmi fac prea multe scrupule. Prelungind deprinderile vechii situaţii în prezent. De fapt, pot discuta deschis oricât. Aceasta este situaţia la care trebuie să mă adaptez.
Şi totuşi, obişnuinţa îi era complet opusă. Sângele din vene. Oasele, organele i se răzvrăteau. Deschide gura, îşi spuse. Zi ceva. Orice. O părere. Trebuie, dacă vrei să reuşeşti.
Spuse:
— Probabil că sunt conduşi de cine ştie ce arhetipuri subconştiente. În sensul lui Jung.
Domnul Tagomi încuviinţă dând din cap.
— L-am citit pe Jung. Înţeleg.
Îşi strânseră mâinile.
— Vă sun mâine dimineaţă, spuse domnul Baynes. Noapte bună, domnule.
Se înclină şi la fel făcu şi domnul Tagomi.
Tânărul japonez zâmbitor, păşind înainte, îi spuse ceva domnului Baynes, care nu înţelese…
— E? făcu Baynes luându-şi pardesiul şi ieşind afară, pe terasă.
Domnul Tagomi zise:
— Vi se adresează în suedeză, domnule. Urmează un curs la Universitatea din Tokyo, asupra Războiului de Treizeci de Ani, şi este fascinat de marele dumneavoastră erou, Gustavus Adolphus.
Domnul Tagomi zâmbi cu simpatie.
— Oricum, este limpede că încercările lui de a stăpâni o limbă atât de diferită sunt lipsite de speranţă. Foloseşte fără îndoială un curs din acelea înregistrate; este student, iar asemenea cursuri, fiind ieftine, sunt destul de populare pentru studenţi.
Tânărul japonez, evident neînţelegând engleza, se înclină şi zâmbi.
— Înţeleg, murmură Baynes. Ei bine, îi urez noroc.
Am şi eu propriile mele probleme lingvistice, se gândi. Evident.
Doamne, Dumnezeule — tânărul student japonez, ducându-l spre hotel, va încerca, fără îndoială, să converseze cu el în suedeză tot drumul. O limbă pe care domnul Baynes abia o înţelegea şi numai atunci când era vorbită în cea mai îngrijită şi corectă formă, cu siguranţă nu atunci când era abordată de un tânăr japonez, care încerca s-o prindă dintr-un curs înregistrat.
N-o s-o scoată deloc la capăt cu mine, se gândi domnul Baynes. Şi va tot încerca, pentru că asta este şansa lui; probabil că nu va mai vedea niciodată un alt suedez. Ce calvar va fi, pentru amândoi.
6
DIMINEAŢA, DEVREME, bucurându-se de răcoare şi de soarele strălucitor, doamna Juliana Frink îşi făcea cumpărăturile la băcănie. Mergea agale pe trotuar, ducându-şi cele două pungi de hârtie cafenie, oprindu-se la fiecare magazin să studieze vitrinele. Nu se grăbea.
Nu trebuie să cumpere ceva de la magazinul universal? Hoinări prin el. Schimbul la sala de judo nu îi începea decât la prânz; era timpul ei liber pe ziua de azi. Aşezându-se pe un taburet lângă casa de marcat, îşi puse jos sacoşele cu cumpărături şi începu să răsfoiască diversele reviste.
Ultimul Life, văzu, avea un articol mare, intitulat: TELEVIZIUNEA ÎN EUROPA: PREFIGURĂRI ALE ZILEI DE MÂINE. Mergând la el, interesată, văzu fotografia unei familii germane privind la televizor în sufrageria locuinţei. Deja, spunea articolul, erau patru ore de emisie pe zi, de la Berlin. Cândva, vor fi staţii de emisie TV în toate marile oraşe europene. Şi până în 1990, una va fi construită la New York.