Articolul arăta pe inginerii electronişti ai Reich-ului la New York, ajutând personalul local în rezolvarea problemelor. Era uşor de spus că erau germani. Aveau înfăţişarea aceea sănătoasă, curată, energică, sigură. Americanii, pe de altă parte… arătau simplu ca oamenii. Putea fi oricine.
Un tehnician german putea fi văzut arătând ceva, iar americanii încercau să-şi dea seama ce. Cred că au vedere mai bună decât noi, hotărî ea. Alimentaţie mai bună în ultimii douăzeci de ani; după cum ni s-a spus; ei pot vedea lucruri pe care nimeni altcineva nu poate. Vitamina A, te pomeneşti?
Mă întreb cum o fi să stai acasă, în sufragerie şi să vezi lumea întreagă într-un mic tub cenuşiu, din sticlă. Dacă naziştii ăştia pot zbura încolo şi-ncoace, între Pământ şi Marte, de ce nu pot să facă să meargă televiziunea? Cred că aş prefera asta, să văd spectacolele alea de comedie, de fapt să văd cum arată Bob Hope şi Durante, decât să mă plimb pe Marte.
Poate că asta e, se gândi punând revista înapoi în raft. Naziştii n-au deloc simţul umorului, aşa că de ce ar vrea televiziune? Oricum, i-au omorât pe cei mai mulţi dintre marii comedianţi. Pentru că cei mai mulţi dintre ei erau evrei. De fapt, îşi dădu ea seama, i-au ucis pe cei mai mulţi din domeniul spectacolului. Mă întreb cum scapă Hope cu tot ce zice. Desigur, trebuie să transmită din Canada. Iar acolo este ceva mai liber. Dar Hope într-adevăr spune anumite lucruri. Ce glume despre Göring… În care Göring cumpărând Roma şi-o transportă la locul lui de vacanţă, de la munte, apoi o reconstituie. Şi reînvie creştinismul ca să aibă leii lui preferaţi, ceva de…
— Vreţi să cumpăraţi revista aceea, doamnă? strigă cu suspiciune omuleţul uscăţiv, în vârstă, care avea grijă de magazin.
Cu vinovăţie, puse jos exemplarul din Reader's Diggest, pe care apucase să-l răsfoiască.
Luând-o iarăşi încetişor pe trotuar, cu sacoşele, Juliana se gândi, poate Göring va fi noul Führer după ce moare Bormann. Pare a fi oarecum diferit de ceilalţi. Singurul mod în care a reuşit Bormann să treacă pe locul întâi a fost strecurându-se, când Hitler era în cădere şi numai cei aflaţi cu adevărat aproape de Hitler şi-au dat seama cât de repede se ducea. Bătrânul Göring era plecat la palatul lui de la munte. Göring trebuia să fie Führer după Hitler, pentru că Luftwaffe a lui scosese din luptă staţiile alea radar ale englezilor şi apoi terminase R.A.F. -ul. Hitler ar fi bombardat Londra cum au bombardat şi ei Rotterdamul.
Dar probabil că Göring va câştiga. Aşa spunea toată lumea. Câtă vreme nu o face îngrozitorul ăla de Heydrich. Ăla ne-ar omorî pe toţi. Este într-adevăr ţicnit.
Cel de care-mi place mie, se gândi, este Baldur von Schirach. Este singurul care arată normal, oricum. Dar nu are nici o şansă.
Cotind, urcă treptele din faţă ale vechii clădiri din lemn în care locuia.
Când deschise uşa apartamentului, îl văzu pe Joe Cinnadella zăcând tot unde îl lăsase, în mijlocul patului, pe burtă, cu braţele atârnându-i. Tot mai dormea.
Nu, se gândi. Nu poate fi tot aici, camionul a plecat. L-a scăpat? Evident.
Ducându-se în bucătărie, puse pungile de cumpărături pe masă, printre farfuriile de la masa de dimineaţă.
Dar a avut de gând să-l scape? se gândi. Asta mă întreb.
Ce om special… fusese atât de activ cu ea, continuând aproape toată noaptea. Şi totuşi, fusese ca şi cum nu s-ar fi aflat de fapt acolo; făcând-o, dar nefiind deloc prezent. Gândindu-se la altceva, probabil.
Din obişnuinţă, începu să pună alimentele în bătrânul frigider G.E.[44], cu congelator deasupra. Apoi se apucă să cureţe masa.
Poate a făcut-o prea mult, hotărî ea. E cea de-a doua natură; trupul îi execută mişcările, la fel ca al meu acum, când pun farfuriile şi tacâmurile în chiuvetă. O putea face cu trei cincimi din creier detaşate, ca picioarele de broască la ora de biologie.
— Hei, strigă. Trezeşte-te.
În pat, Joe se răsuci, fornăi.
— Ai auzit spectacolul cu Hope din noaptea trecută? strigă ea. A spus gluma aia teribil de nostimă, cu maiorul neamţ care interoghează nişte marţieni. Marţienii nu pot prezenta acte cu privire la originea ariană a bunicilor, ştii. Aşa că maiorul raportează la Berlin că Marte e populat cu evrei.
Venind în sufragerie, unde Joe zace pe pat, spuse:
— Şi au cam treizeci de centimetri înălţime şi au două capete… ştii cum face Bob Hope.
Joe deschise ochii. Nu spuse nimic; se uita la ea fără să clipească. Cu bărbia înnegrită de barba nerasă, cu ochii negri îndureraţi… tăcu şi ea atunci.
— Ce este? spuse ea în cele din urmă. Ţi-e frică?
Nu, se gândi; lui Frank îi e frică. El este… nu ştiu cum.
— S-a dus căruţa, zise Joe, ridicându-se în capul oaselor.
— Ce ai să faci?
Se aşeză şi ea pe marginea patului, ştergându-se pe mâini cu prosopul de vase.
— Îl prind la întoarcere. Nu va spune la nimeni nimic; ştie că şi eu aş face la fel pentru el.
— Aţi mai făcut aşa?
Joe nu răspunse. Ai vrut s-o scapi, îşi spuse Juliana. Ştiu eu; am ştiut dintr-o dată.
— Dacă o ia pe alt drum la întoarcere? întrebă.
— O ia întotdeauna pe Cincizeci. Niciodată pe Patruzeci. A avut odată un accident pe Patruzeci; nişte cai… au dat buzna pe autostradă şi i-a izbit. În Stâncoşi.
Luându-şi hainele de pe scaun, începu să se îmbrace.
— Câţi ani ai, Joe? îl întrebă în vreme ce el îşi contempla trupul gol.
— Treizeci şi patru.
Atunci, se gândi, ar trebui să fii pe front. Nu văzu nici un defect fizic aparent; avea, de fapt, un trup chiar bun, subţire, cu picioare lungi. Joe, văzând-o că-l măsoară, se uită urât la ea şi se întoarse cu spatele.
— Nu mă pot uita? spuse ea întrebându-se de ce nu; toată noaptea împreună cu el şi acum, atâta modestie. Suntem insecte? făcu ea. Nu ne putem suporta privirile unul altuia la lumina zilei… trebuie să ne strecurăm în pereţi?
Mormăind acru, el o luă către baie, în chiloţi şi în ciorapi, frecându-se pe bărbie.
Azi este la mine acasă, se gândi Juliana. Eu te las să stai aici, dar tu nu mă laşi să mă uit la tine. Atunci, de ce vrei să stai? Se luă după el, în baie; dăduse drumul la apa caldă, să se radă.
Pe braţul lui stâng, văzu un tatuaj, un C albastru.
— Ce-i aia? întrebă ea. Nevastă-ta? Connie? Corinne?
Spălându-se pe faţă, Joe spuse:
— Cairo.
Ce nume exotic, se gândi ea cu invidie. Apoi simţi că ia foc.
— Hai că sunt proastă, spuse.
Un italian, de treizeci şi patru de ani, din partea nazistă a lumii… fusese pe front, bineînţeles. Dar de partea Axei. Şi luptase la Cairo; tatuajul era semnul distinctiv, al nemţilor şi al italienilor veterani din acea campanie — căderea armatei engleze şi australiene, comandate de generalul Gott, în mâinile lui Rommel şi ale Afrika Corps a lui.
Ieşi din baie, se întoarse în sufragerie şi începu să facă patul; mâinile îi zburau.
Într-un teanc îngrijit, pe scaun, se aflau lucrurile lui Joe, hainele şi o valijoară, obiecte personale. Printre ele, zări o cutie îmbrăcată în catifea, o casetă micuţă, ca cele pentru ochelari; luând-o, o deschise şi se uită înăuntru.
E sigur că ai luptat la Cairo, se gândi privind Crucea de Fier, Clasa a Doua cu numele şi data — 10 iunie, 1945 — gravate pe faţă. Nu toţi au primit asta; numai cei mai curajoşi. Mă întreb ce-ai făcut… aveai abia vreo şaptesprezece ani, atunci.
Joe apăru în uşa băii chiar când ea scotea medalia din cutia ei de catifea; îi simţi prezenţa şi tresări vinovată. Dar el nu părea supărat.