— Doar mă uitam la ea, spuse Juliana. N-am mai văzut nici una. Ţi-a pus-o pe piept Rommel însuşi?
— Generalul Bayerleim le-a înmânat. Rommel fusese deja transferat în Anglia, să termine acolo.
Vocea îi era liniştită. Dar mâna îi începuse iarăşi netezirea monotonă a frunţii, cu degetele afundându-i-se în păr în mişcarea aceea de pieptănare care părea a fi un tic nervos.
— Îmi povesteşti şi mie? întrebă Juliana când el se întoarse în baie, să-şi continue rasul.
În timp ce se rase şi după aceea cât îşi făcu un duş fierbinte, Joe Cinnadella îi spuse câte ceva; nimic din genul de povestire pe care i-ar fi plăcut să-l audă. Cei doi fraţi mai mari ai lui veniseră în campania din Etiopia, în timp ce el, la treisprezece ani, făcea parte dintr-o organizaţie fascistă de tineret, din Milano, oraşul lui natal. Ulterior, fraţii lui trecuseră la o baterie de artilerie de elită, cea a maiorului Ricardo Pardi, şi când izbucnise Al Doilea Război Mondial, Joe li se putuse alătura. Luptaseră sub comanda lui Graziani. Echipamentul lor, în special tancurile, fusese înspăimântător. Englezii îi ciuruiseră, chiar şi pe ofiţerii superiori, ca pe iepuri. Uşile tancurilor trebuiau să fie blocate cu saci de nisip în timpul luptelor, pentru a le împiedica să se deschidă singure. Maiorul Pardi ceruse proiectile de artilerie rebutate, le şlefuise şi le unsese şi le folosise; bateria lui oprise marea înaintare disperată a tancurilor generalului Wavell, din 1943.
— Fraţii tăi mai trăiesc? întrebă Juliana.
Fuseseră ucişi în 1944, gâtuiţi cu sârmă de comandourile engleze, Grupul de Intervenţie pentru Deşert, care operase în spatele liniilor Axei şi care devenise cu totul frenetic în timpul ultimelor faze ale războiului, când era clar că Aliaţii nu pot învinge.
— Ce sentimente ai acum faţă de englezi? întrebă ea şovăind.
Joe spuse:
— Mi-ar plăcea să văd făcându-se Angliei ce-au făcut ei în Africa. Tonul lui fu egal.
— Dar au trecut… optsprezece ani, zise Juliana. Ştiu că englezii, mai ales, au făcut lucruri îngrozitoare. Dar…
— Vorbesc atâta despre ce le-au făcut nemţii evreilor, spuse Joe. Englezii au făcut mai mult rău. În Bătălia Londrei.
Tăcu.
— Aruncătoarele alea de flăcări, fosfor şi ulei; am văzut trupele germane, după aceea. Vapor după vapor transformat în scrum. Conductele submarine… transformau marea în flăcări. Şi asupra populaţiei civile, cu raidurile alea de bombardament cu bombe incendiare, care credea Churchill că aveau să salveze războiul în ultimul moment. Atacurile alea de teroare asupra Hamburgului şi Essexului şi…
— Să nu mai vorbim despre asta, spuse Juliana.
În bucătărie, începu să prăjească şuncă; dădu drumul micuţului radio Emerson din plastic alb, pe care i-l dăduse Frank de ziua ei.
— Îţi pregătesc ceva de mâncare.
Învârti butoanele, încercând să găsească ceva muzică uşoară, plăcută.
— Ia uite-aici, spuse Joe.
În sufragerie, stătea pe pat, cu valijoara alături; o deschise şi scoase din ea o carte jerpelită şi îndoită, care se vedea că fusese folosită mult. Zâmbi larg către Juliana.
— Vino încoace. Ştii ce spune cineva? Omul ăsta…, arătă el cartea. Este foarte nostim. Ia loc.
O prinse de braţ şi o trase în jos alături de el.
— Vreau să-ţi citesc. Să presupunem că ar fi câştigat ei. Cum ar fi fost? Nu trebuie să ne batem capul; omul ăsta a gândit totul pentru noi.
Deschizând cartea, Joe începu, întorcând încet paginile:
— Imperiul englez ar controla toată Europa. Întreaga Mediterană. Nici urmă de Italia. Nici Germania. Bobbies[45] şi soldăţei din ăia cu căciuli înalte din blană şi regele peste tot, până la Volga.
Încet, Juliana spuse:
— Ar fi chiar atât de rău?
— Ai citit cartea?
— Nu, recunoscu, uitându-se pe copertă.
Auzise totuşi despre ea; o mulţime de oameni o citeau.
— Dar Frank şi cu mine — fostul meu soţ şi cu mine — discutam deseori despre cum ar fi dacă Aliaţii ar fi câştigat războiul.
Joe nu păru să o audă; se uita la cartea lui, Lăcusta abia se târăşte.
— Iar aici, continuă el, ştii cum de câştigă Anglia războiul? Cum învinge Axa?
Ea scutură din cap, simţind tensiunea crescândă a bărbatului de alături. Bărbia începu să-i tremure; îşi umezea buzele iar şi iar, îşi trecea mâinile prin păr… Când vorbi, vocea îi fu aspră:
— A pus Italia să trădeze Axa, spuse Joe.
— O, făcu ea.
— Italia se îndreaptă către Aliaţi. Se uneşte cu anglo-saxonii şi deschide ceea ce el numeşte "delicata vintre" a Europei. Dar este normal ca el să gândească aşa. Cu toţii cunoaştem fricoasa armată italiană, care o lua la fugă de fiecare dată când îi vedea pe englezi. Care bea vin. Fără nici o grijă, care nu-i făcută să lupte. Tipul ăsta…, Joe închise cartea şi o întoarse să se uite pe ultima copertă, Abendsen. Eu nu-l condamn. El scrie literatură, îşi imaginează cum ar arăta lumea dacă Axa pierdea. Cum altfel puteau pierde dacă nu prin trădarea Italiei?
Vocea i se înăspri:
— Ducele… el era un clovn; asta o ştim toţi.
— Trebuie să întorc şunca.
Juliana alunecă de lângă el şi se întoarse fuga în bucătărie.
Urmând-o, cu cartea în mână, Joe continuă:
— Şi apar Statele Unite. După ce-i bat pe japonezi. Iar după război, Statele Unite şi Anglia îşi împart lumea. Exact cum au făcut în realitate Germania şi Japonia.
Juliana zise:
— Germania, Japonia şi Italia.
El se uită fix la ea.
— Ai lăsat deoparte Italia.
Îl înfruntă liniştită. Ai uitat şi tu? îşi spuse ea. Ca toţi ceilalţi? Micul imperiu din Orientul Mijlociu… comedia muzicală Noua Romă.
Imediat, îi servi o farfurie de ouă cu şuncă, pâine prăjită şi marmeladă, cafea. El începu să mănânce.
— Ce vă dădeau să mâncaţi în Africa de Nord? întrebă ea, aşezându-se, la rândul ei.
Joe zise:
— Hoit de măgar.
— Oribil.
Cu un zâmbet strâmb, Joe spuse:
— Asina Morte. Excepţionalele conserve de carne de vacă aveau ştanţate pe ele iniţialele A. M. Germanii le numeau Alter Mann. Bătrânul.
Continuă să mănânce repezit.
Mi-ar plăcea să citesc asta, se gândi Juliana întinzându-se să ia cartea de sub cotul lui Joe. Va sta oare destul de mult pe-aici? Cartea era pătată cu grăsime; avea pagini rupte. Urme de degete peste tot. Citită de şoferi de camion la drum lung, se gândi. În restaurante de mâna a doua, noaptea târziu… Pun pariu că citeşti încet, se gândi. Pun pariu că ţi-au trebuit săptămâni de zile ca să studiezi cartea asta, dacă nu luni.
Deschizând la întâmplare, citi:
"… acum, la bătrâneţe avea în vedere liniştea, domeniu pe care cei din vechime l-ar fi pizmuit dar nu şi înţeles, vapoare din Crimeea la Madrid şi întregul în Imperiu, toate cu aceeaşi monedă, limbă, drapel. Marele şi vechiul Union Jack, înălţat pe catarg din zări şi până în asfinţit, ţelul fusese atins în cele din urmă: în legătură cu soarele şi cu steagul."
— Singura carte pe care o port după mine, spuse Juliana, nu-i de fapt o carte; este oracolul I Ching — Frank m-a învăţat cu el şi îl folosesc întotdeauna pentru a lua decizii. Nu-l pierd niciodată din ochi. Niciodată.